Credinţa omului în Domnul nostru Iisus Hristos (Mc 16, 16) şi faptele lui bune izvorâte din credinţă (2 Co 5, 10). Cel ce le are pe acestea va merge la fericire, cel ce nu le are, la nefericire. Dar aceasta nu înseamnă că se vor pune în cumpănă faptele rele şi bune după numărul lor. Căci se poate ca unii oameni să fi săvârşit foarte multe fapte rele şi apoi s-au căit cu toată puterea de ele, fără să mai aibă vreme să facă tot aşa de multe fapte bune. Aceştia totuşi se vor mântui. Sau se poate ca unii să fi făcut multe fapte bune, dar spre sfârşitul vieţii să fi căzut în necredinţă şi necurăţie. Aceştia se vor pierde. Ceea ce se are în vedere la judecată este starea cu care se duce omul din această lume. Starea de credinţă şi de iubire faţă de Domnul nostru Iisus Hristos îi aduce omului fericirea, iar starea din care lipsesc acestea îi aduce pierzania. Starea de credinţă şi de iubire care se cere nu înseamnă însă numai o simţire plăpândă, ci o stare întărită, încât omul acela aproape să nu mai poată să cadă din ea. Cu alte cuvinte, se cere ca omul să fi ajuns la virtuţi, adică credinţa lui să nu-l fi mânat numai din când în când la câte o faptă bună, ci faptele bune, în toate privinţele, să-i fi devenit deprinderi statornice.

Patimile alcătuiesc necurăţia omului. Virtuţile, curăţia lui. Cu cât a dezrădăcinat mai mult patimile din el şi cu cât a pus în locul lor mai mult virtuţile, cu atât e mai curat. Sau cu cât iese sufletul din trup mai înflăcărat de iubire faţă de Dumnezeu şi de semenii săi, sau cu mai multă smerenie, cu atât e mai sigur că va merge la fericire, lângă Dumnezeu. Starea aceasta se poate câştiga uneori şi numai spre sfârşitul vieţii, printr-o căinţă cutremurătoare, ca în cazul tâlharului. Dar e bine ca omul să nu se lase în nădejdea aceasta, căci păcătuirea îndelungată îl face nesimţitor şi anevoie va mai putea birui această nesimţire spre sfârşit.

Aşadar, la judecată, Dumnezeu ia aminte la curăţia sau la necurăţia cu care te-ai dus de aici, căci numai dacă eşti curat poţi sta în preajma Lui, eşti în stare să te apropii de curăţia Lui. Dăm numai un citat din Teognost, în care se vorbeşte atât de nepătimire, cât şi de smerenie: „Îţi spun un cuvânt străin şi nu te minuna: chiar dacă nu ai dobândit lipsa de patimi, pentru obişnuinţele care, poate, te stăpânesc, dacă te afli în vremea ieşirii în adâncul smereniei, te vei înălţa, nu mai puţin ca cel fără de patimi, mai presus de nori. Căci deşi comoara celor nepătimitori s-a adunat din toate virtuţile, piatra preţioasă a smereniei e mai de preţ decât toate. Ea nu prilejuieşte numai împăcare de la Dumnezeu celui ce o are, ci şi intrare împreună cu cei aleşi în locaşurile de nuntă ale împărăţiei Sale”.^[1]

Dar în omul virtuos ia chip Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, căci fiecare virtute e o trăsătură a chipului Lui şi se face cu puterile Lui. În omul virtuos Se arată tot mai bine Hristos care lucrează dinlăuntrul omului. Căci spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Fiinţa virtuţii din fiecare este Cuvântul lui Dumnezeu; căci fiinţa tuturor virtuţilor este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos”^[2]. Sau, tot el afirmă că prin virtuţi „Dumnezeu Se face neîncetat om în cei vrednici”^[3]. La judecată, Domnul nostru Iisus Hristos îi va lua lângă Sine pe cei ce se vor înfăţişa cu „pecetea chipului Său pe fiinţa lor, pe cei ce vor fi devenit prin viaţa lor asemenea Lui”.^[4] Aşa spune Sfântul Apostol Pavel (Rm 8, 29).

^[1] Filocalia IV, Cap. 62, trad. rom. cit. p. 263.

^[2] Ambiguorum liber, Migne, P.G., XCI, col. 1081, v. trad. rom. cit

^[3] Răspuns către Talasie, Filocalia III, trad. cit. p. 88.

^[4] Sfântul Maxim spune că de aceea a venit Fiul lui Dumnezeu, ca să scoată iar la arătare în oameni chipul Său acoperit de patimi (Ambig., Migne, P.G., XCI, col. 1277); v. trad. rom. P.S.B., vol. 80, ed. cit.