Pedeapsa veşnică a celor păcătoşi e descrisă în Sfânta Scriptură cu aceleaşi cuvinte ca şi pedeapsa de după judecata particulară. Ea va fi însă cu mult mai mare. „Partea lor... este ca iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă” (Ap 21, 8). Domnul nostru Iisus Hristos le spune: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt 25, 41). Este o depărtare de la faţa lui Dumnezeu, deci de la orice bucurie, lumină şi viaţă. Dar este şi o grozavă simţire de singurătate şi de părăsire din partea tuturor. Cel ce nu s-a legat pe sine de semenii săi cu fire puternice prin dragoste şi fapte de ajutor izvorâte din ea simte încă de aici, spre sfârşitul vieţii, cum se face tot mai mult gol, tot mai multă gheaţă în jurul său. Nici el nu mai poate iubi, dar nici alţii nu-l mai pot iubi şi nu-i mai dau nici o atenţie, ca şi când n-ar mai fi. Egoistul culege acolo însutit ce a semănat aici: izolarea. Precum fericirea din rai e comuniunea în dragoste a tuturor celor de acolo, aşa nefericirea din iad e lipsa totală a comuniunii. Va fi între oameni, dar ca şi când n-ar fi între ei. Va fi ca şi când oamenii n-ar mai avea faţă cu văz, cu grai, cu înţelegere, cu simţire. În Pateric starea aceasta e tălmăcită astfel: „Povestit-a Ava Macarie: Umblând odată prin pustie, am găsit o căpăţână de mort aruncată la pământ. Şi clătinând-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpăţâna. Şi am zis ei: tu cine eşti? Şi mi-a răspuns căpăţâna: eu am fost slujitor al idolilor şi al elinilor celor ce au petrecut în locul acesta, iar tu eşti Macarie purtătorul de Duh şi ori în ce ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în muncă şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie puţin. I-a zis bătrânul: Care este mângâierea şi care este munca? I-a răspuns lui: Pe cât este de departe cerul de pământ, atât este focul dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului şi nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci când te rogi pentru noi, din parte vede cineva faţa celuilalt. Aceasta este mângâierea”.^[1]

Dar dacă chinurile de după judecata din urmă sunt mai mari, pentru că sunt suferite şi de trup, negreşit că ele nu sunt numai sufleteşti. Trupul care a căutat aici numai plăcerea, fugind de durere, trebuie să-şi ia atunci şi el răsplata care constă în dureri veşnice cum nu ne putem închipui.

^[1] Pateric, Alba Iulia, 1999, p. 148.