Nădejdea creştină este dorul şi aşteptarea cu încredere a Împlinirii tuturor bunătăţilor făgăduite de Dumnezeu omului care face voia Lui, fiindcă Dumnezeu este credincios în tot ce făgăduieşte”.
Dreptul Simeon, bătrânul temător de Dumnezeu, căruia Sfântul Duh „îi făgăduise” să nu guste moartea până nu-L va vedea pe Hristosul lui Dumnezu, „aştepta” cu încredere neclintită împlinirea acestei dumnezeieşti făgăduinţe (Lc 2, 25-26).
Nădejdea este credinţa pe care o are cineva în anumite împliniri viitoare şi în împărtăşirea pe care o va avea din acele împliniri. Aşa că nădejdea în învierea morţilor şi în împărtăşirea din fericirea veşnică a dat Sfinţilor Mucenici tăria să îndure chinuri cumplite şi să-şi dea viaţa pentru credinţă (2 Mac 7, 9). Deci nădejdea e pe de o parte „un dor”, e năzuinţa sufletului în „aşteptarea” unui bun făgăduit, iar pe de altă parte este „încrederea” neclintită în împlinirea făgăduinţei date nouă de Dumnezeu. Este o înaintare, un salt peste timp, în viitor, este un ochean care apropie de ochii sufleteşti lucrurile foarte îndepărtate. „Nădejdea este o iluminare adevărată în Dumnezeu, dată în inima omului prin insuflare şi iluminare de la Dumnezeu, ca să nu deznădăjduiască vreodată de harul lui Dumnezeu, atât pentru iertarea păcatelor, cât şi pentru oricare cerere, când se cere un lucru bun, fie dintre lucrurile vremelnice, fie din cele veşnice”.[1]
[1] Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, p. II, întrebarea I, Ed. I.B.M.B.O.R., Buc., 1981, p. 109, trad. Alexandru Elian.