Rugăciunea este ridicarea minţii şi voii noastre către Dumnezeu[1]. Evagrie Monahul zice că „rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu”[2].
De aceea se cuvine ca atunci când stăm de vorbă cu Dumnezeu, adică atunci când stăm la rugăciune, să alungăm din gândul nostru orice grijă şi să îndreptăm toate puterile duhului nostru numai la Dumnezeu. Deci cugetul să gândească la El, ţinerea de minte (memoria) să uite toate cele pământeşti, iar inima vorbind cu El, să salte de bucurie şi de dragoste. Căci „cel ce iubeşte pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu Dânsul cum ar sta cu un tată, alungând orice gând pătimaş”[3]. Numai a cugeta la Dumnezeu nu înseamnă rugăciune; şi demonii cugetă la Dumnezeu, dar nu se roagă.
[1] Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, Filocalia, vol. I, trad. de Pr. Dr. D. Stăniloae, Ed. Humanitas, Buc., 1999; Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, Buc., 1993, ed. a III-a.
[2] Cuvânt despre rugăciune, Filocalia, vol. I, ed. cit., p. 88.
[3] Ibidem, p. 93.