Chemarea (invocaţia) este: „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri”. Această chemare ne pune în adevărata stare de rugăciune; ne înalţă mintea la Dumnezeu şi ne întăreşte încrederea în El, ca Tată, ca „Părinte” (Rm 7, 15).

1. Cuvântul Tată deşteaptă încredere, ne aduce aminte de harurile primite de la Dumnezeu^[1] şi „ne învaţă că acela care vrea să se roage lui Dumnezeu nu trebuie să vină înaintea Lui numai ca o făptură a lui, ci ca un fiu al Lui după har, fiindcă dacă nu este fiu, nu poate să-L numească Tată. Iar acest har al înfierii l-a dat Iisus Hristos celor care cred într-Însul, după cum grăieşte Scriptura: „Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu”^[2]. „Iisus Hristos învăţându-ne să-L numim pe Stăpânul şi Făcătorul a toate, pe Dumnezeu, Tatăl nostru, odată cu aceasta şi în acelaşi timp hotărăşte eliberarea noastră din muncile veşnice, izbăvirea sufletelor, mântuirea, înfierea ca fii ai lui Dumnezeu, moştenirea slavei Sale, care ne este făgăduită, unirea cu singurul Său Fiu şi, în sfârşit, revărsarea peste noi a Sfântului Său Duh”^[3].

Nici un muritor n-ar îndrăzni să dea această numire Celui Atotputernic, dacă nu ne-ar fi îngăduit Fiul Său cel Unul Născut. „În psalmi, în prooroci şi chiar în Lege sunt mii de rugăciuni, dar nu aflăm pe nimeni rugându-se şi numind pe Dumnezeu Tată..., ci Îl rugăm ca pe un Dumnezeu şi Stăpân, aşteptându-L pe Cel ce revarsă duhul înfierii...”^[4]. Dumnezeu vrea să fie iubit, de aceea îngăduie să fie numit Tată, ne spune Fericitul Augustin, fiindcă această numire este plină de dragoste şi aprinde dragostea. Copilul Îl numeşte tată pe cel căruia îi datorează viaţa, iar noi Îl numim Tată pe Dumnezeu, fiindcă El este Făcătorul nostru (Dt 32, 6).

2. Zicem „Tatăl nostru”, nu „Tatăl meu”, pentru că noi toţi suntem fraţi şi ne rugăm unii pentru alţii. Această chemare ne învaţă că precum Dumnezeu este Tatăl nostru al tuturor, tot astfel suntem datori şi noi, credincioşii, să fim fraţi între noi şi să ne rugăm nu numai pentru noi, ci şi pentru toţi fraţii noştri, unul pentru altul, precum ne învaţă Scriptura: „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi” (Iac 5, 16). În Rugăciunea Domnească fiecare se roagă pentru toţi şi toţi pentru unul; ea este rugăciunea obştească şi a tuturor creştinilor^[5]. Nevoia ne sileşte să ne rugăm pentru noi, dar dragostea frăţească ne îndeamnă să ne rugăm pentru alţii^[6]. Iisus Hristos Însuşi zice că noi toţi suntem fraţi (Mt 23, 8). Altă dată, El Îi numeşte fraţi pe Sfinţii Apostoli (Mt 28, 10), iar Apostolii Îi numesc fraţi pe credincioşi (Rm 1, 13 ş. u.). De altfel, drept este să se numească fraţi cei ce au un singur şi acelaşi Tată în cer^[7]. Deci cuvântul „Tată” arată că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, iar cuvântul „nostru”, că trebuie să-l iubim pe aproapele. Domnul unităţii noastre, spune Ciprian, n-a vrut ca rugăciunea noastră să fie făcută de unul singur şi oarecum egoistă, ci să fie a tuturor, obştească^[8]. „Cuvântul nostru netezeşte toate nepotrivirile şi deosebirile de stare şi de avere şi face, deopotrivă, pe cel lipsit ca cel avut şi pe cel supus la fel cu cel ce stăpâneşte”^[9].

3. Zicem „Care eşti În ceruri” pentru că Dumnezeu îngăduie să fie văzut numai în ceruri, deşi este pretutindeni. „Pre Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor”^[10] şi „nimeni niciodată nu L-a văzut; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut” (In 1, 18). Totuşi, îngerii văd pururea faţa lui Dumnezeu Care este în ceruri (Mt 18, 10), iar cei drepţi la inimă vor vedea faţa Lui (Ps 10, 7) la înviere, când vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Mt 22, 30). „Cuvântul acela ce zice în ceruri ne învaţă ca, în timpul când ne rugăm, să înălţăm mintea şi toată gândirea noastră de la cele pământeşti şi stricăcioase la ceruri, spre cele nestricăcioase... fiindcă harul şi bogăţia binefacerilor Sale străluceşte mai ales în ceruri”^[11]. Cuvintele „Care eşti În ceruri” ne aduc aminte că menirea noastră trece dincolo de marginile vieţii de acum; că dincolo de lumea aceasta se află casa Tatălui nostru (In 14, 2), care ne aşteaptă: „Căci pentru noi, cetatea noastră e de la-nceput în ceruri, de unde-L şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos” (Flp 3, 20). Aici Domnul, învăţându-te să chemi pe Tatăl Cel din ceruri, îţi aminteşte de patria cea bună, ca, sădindu-ţi o dorinţă mai puternică a celor bune, să te pună pe calea ce te duce iarăşi la patria ta”.^[12]

^[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XIV-a la Romani, op. cit., vol. X, pp. 298-299.

^[2] Mărturisirea ortodoxă, II, 10.

^[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XIX-a la Matei, 4, op. cit., vol. VII, p. 162.

^[4] Origen, La Ioan 19, 5, 1, Migne, P.G., X, col. 324.

^[5] Sfântul Ciprian, op. cit., II, p.44.

^[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia Poarta strâmtă, 3, op. cit., vol. IV, p. 22.

^[7] Tertulian, Despre rugăciune, trad. cit. cap. II, p. 230.

^[8] Sfântul Ciprian, op. cit.

^[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XIX, la Matei, 4, op. cit., vol. VII, p. 162.

^[10] Sfântul Ioan Graptul (†849), Canonul morţilor, oda IX, în Evhologhion; v. şi Panihida, Ed. I.B.M.B.O.R., Buc., 1992, p. 90.

^[11] Mărturisirea ortodoxă, Buc., 1981, II, 10.

^[12] Sfântul Grigorie al Nissei, Despre Rugăciunea Domnească, c. II, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, în P.S.B., vol. 29, Ed. I.B.M.B.O.R., Buc., 1982, p. 420.