Ispita în sine nu este păcat; învoirea cu ispita este păcat. Dumnezeu nu ispiteşte, dar îngăduie ispita fie pentru mântuirea sufletelor noastre, fie spre a ne da prilej să dovedim tăria credinţei noastre, şi astfel să avem drept la răsplătire: „Ispitele ce se întâmplă drepţilor sunt pentru cercare şi au şi plată”[1]. Se poate spune, pe bună dreptate, că ispitele sunt semne ale dumnezeieştii bunăvoinţe, aşa cum îi zice Arhan-ghelul Rafail lui Tobit: „Trebuia să fii ispitit, fiindcă ai bineplăcut lui Dumnezeu” (Tobit 13, 13, Vulgata şi Cod. Sinaiticus). Pentru aceea, oamenii cei mai bântuiţi de ispite sunt tocmai cei ce se tem de Dumnezeu şi fac voia Lui, căci satana nu ispiteşte pe cel ce-l are în mână, ci pe acela care-i scapă sau îi zădărniceşte planurile. Sfântul Efrem Sirul a văzut în vedenie tolănit pe ziduri, la poarta unei cetăţi pline de desfrâu, un singur diavol, care nu făcea altceva decât să se tot sucească leneş, când pe o parte, când pe alta. În schimb, în pustie, a văzut un viespar întreg de draci dând târcoale în jurul unui singur pustnic îmbunătăţit. „Unde ispita bântuieşte mai aprig, acolo se poate spune că şi virtutea este mai mare”[2].
[1] Sfântul Simeon al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 317.
[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia despre statui, 1-2, op. cit., vol. II, pp. 567-568.