Ne putem încredinţa de Descoperirea dumnezeiască pe două căi: 1) printr-una personală, aflată în cercetare; 2) prin cealaltă, aflată în cuprinsul Descoperirii. Cea dintâi e credinţa. Credinţa e socotită ca Descoperire. Ea singură îngăduie omului să-L vadă pe Dumnezeu[1]. Ea singură ne duce într-o lume mai presus de fire şi ne înzestrează cu puterea de a deosebi ce e omenesc de ce e mai presus de om. Cea de-a doua cale prin care ne încredinţăm despre Descoperirea dumnezeiască sunt semnele aflate chiar în Descoperire. Au fost şi sunt semne vădite ale Descoperirii dumnezeieşti.
[1] Epistola către Diognet, 8, 6; în Scrierile Părinţilor Apostolici, Ed. I.B.M.B.O.R. Buc. 1995, trad., note şi indici de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, ed. a II-a.