Credincioşii (mirenii) se împărtăşesc în afara altarului, în faţa uşilor împărăteşti, după ce se împărtăşesc sfinţiţii liturghisitori, anume atunci când răsună chemarea: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. În fruntea lor, adică îndată după clerici, se împărtăşesc mai întâi slujitorii bisericeşti inferiori, care au hirotesie de ipodiaconi, citeţi sau cântăreţi, apoi călugării fără hirotonie şi în fine credincioşii de rând^[1]. La vremea cuvenită se apropie fiecare cu cuviinţă şi cu evlavie, în linişte şi cu bună rânduială, întâi bărbaţii, începând cu cei mai bătrâni, apoi femeile şi în urmă copiii, ţinând în mână câte o lumânare aprinsă, în semn de bucurie şi cinste pentru Stăpânul Hristos al Cărui Sfânt Trup şi Sânge îl vor primi în casa trupului şi a sufletului lor. Înainte de a-i împărtăşi, preotul citeşte, în numele lor şi în auzul tuturor, rugăciunile pe care le zic şi sfinţiţii slujitori în altar în timpul împărtăşirii lor: „Cred, Doamne, şi mărturisesc...”, „Cinei Tale celei de Taină...” şi „Nu spre judecată sau spre osândă...”. Bun şi frumos este obiceiul vechi ca, înainte de împărtăşire, fiecare să-şi ceară iertare de la toţi cei din biserică^[2], cei mai mici sărutând mâna celor mai mari în semn de supunere şi de respect (copiii faţă de părinţi, finii faţă de naşi). Spre deosebire de clerici, credincioşii primesc deodată atât Trupul, cât şi Sângele Domnului din Potir, cu linguriţa, din mâna preotului, care spune de fiecare dată: „Se împărtăşeşte robul (roaba) lui Dumnezeu (N) cu cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”.

În timpul când se împărtăşesc credincioşii, la strană se cântă chinonicul, adică imnul împărtăşirii: „Trupul lui Hristos primiţi...” sau „Cinei Tale celei de Taină...”.

După împărtăşire fiecare îşi şterge buzele cu ştergarul din mâna preotului, sărută Sfântul Potir, ca pe însăşi coasta lui Hristos din care a curs sânge şi apă, şi se închină mulţumind lui Dumnezeu. Apoi primeşte anaforă, la Paşte artos sau „Paşte mic”, puţin vin pentru a-şi clăti gura şi pentru ca să nu mănânce altceva după Sfânta Împărtăşanie.

Cel ce a primit Sfânta Împărtăşanie se cuvine să nu mai sărute icoane sau mâna cuiva, să nu scuipe pe jos şi să aibă grijă mai cu seamă ca nici un cuvânt de ocară, de blestem, de clevetire sau orice vorbire deşartă să nu spurce gura sa, pentru cinstirea dumnezeiescului Trup şi Sânge pe care l-a primit în ea.

^[1]Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre Sfânta Liturghie, cap. 99 şi cap. 142, trad. rom. pp. 105, 107, 126.

^[2] „Drept aceea se cuvine celui ce vine să se cuminece a se închina şi a cere iertăciune de la arhiereu sau de la preotul ce-l cuminecă şi de la toţi credincioşii mai înainte” - Sfântul Simeon al Tesalonicului, Ibidem, cap. 99, trad. rom., p. 107.