Pace celor ce vin, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă!
Care este rostul şi scopul ierurgiilor?

Să curăţească şi să binecuvinteze pe om şi firea înconjurătoare sau vietăţile şi lucrurile de care omul are nevoie pentru trai sau pentru mântuirea sufletului şi preamărirea lui Dumnezeu. Căci păcatul primilor oameni a adus stricăciunea şi nefericirea nu numai în viaţa omenească, ci a stricat şi armonia dintru început a firii înconjurătoare, când toate cele ce făcuse Domnul „erau bune foarte” (Fc 1, 31). Greşeala protopărinţilor neamului omenesc a tulburat şi pacea celorlalte vieţuitoare, peste care Dumnezeu îl făcuse pe om stăpân (Fc 1, 28-30) şi a prihănit pământul din care omul fusese zidit, pe care e silit să trăiască, din care el îşi trage hrana şi mijloacele de trai şi cu care este, prin urmare, înfrăţit în această viaţă. Asupra tuturor acestora apasă blestemul Ziditorului de după căderea lui Adam: „...blestemat va fi pământul din pricina ta. În dureri te vei hrăni din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi, şi tu cu iarba câmpului te vei hrăni. Întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!”(Fc 3, 17-19). Urmările păcatului au păgubit deci nu numai fiinţa omenească, ci s-au răsfrânt asupra întregii firi, făcând-o să sufere împreună cu omul, să aştepte şi să dorească şi ea izbăvirea de stricăciune, precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii - nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o - cu nădejdea Însă că şi ea, făptura însăşi, se va elibera din robia stricăciunii spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că pân-acum toată făptura suspină laolaltă şi suferă-n durerile naşterii” (Rm 8, 20-22).

Căzută sub înrâurirea şi puterea celui rău, din pricina păcatului omenesc (Ef 2, 2), firea văzută a căpătat, odată cu omul, putinţa de a fi adusă din nou la curăţenia şi armonia dintru început prin venirea Mântuitorului. Îmbrăcând cu adevărat firea omenească, Mântuitorul Şi-a legat toată viaţa Sa pământească de natură; mergând pe pământ, a străbătut ogoarele şi lanurile, a iubit florile câmpului şi a admirat păsările cerului, pe care le-a dat pildă omului pentru strălucirea şi frumuseţea lor, a mâncat roadele pământului, S-a botezat în apa Iordanului, a fost uns cu mir şi aromate.

Astfel, sfinţind El Însuşi firea omenească pe care a purtat-o, Mântuitorul a lăsat sfinţilor Săi Apostoli şi puterea de a sfinţi firea înconjurătoare, de a o sustrage de sub înrâurirea şi stăpânirea celui rău (Mt 10, 8; Mc 16, 17-18), de a o aduce din nou sub înrâurirea harului dumnezeiesc, spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul omului[1].

De aceea, Biserica Ortodoxă binecuvintează toate lucrurile firii: florile şi iarba câmpului, ţarinile, livezile şi lanurile, roadele pământului şi fructele pomilor, ramurile arborilor, mâncărurile şi tot ceea ce vine în atingere cu omul, după folosul şi trebuinţele fiecăruia. Ea binecuvintează de asemenea şi munca credinciosului, ocupaţiile şi îndeletnicirile cu care acesta îşi întreţine viaţa, începutul şi sfârşitul oricărei munci, precum şi momentele, întâmplările şi împrejurările cele mai de seamă din viaţa noastră, atât cele de bucurie cât şi cele de întristare.

Toate rugăciunile şi slujbele săvârşite cu un astfel de scop şi în asemenea împrejurări poartă în general numirea de ierurgii.



[1] Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cart. V, trad. rom.