Pace celor ce vin, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă!
Care sunt deci roadele sau urmările ierurgiilor?

Prin ele puterea sfinţitoare şi înrâurirea curăţitoare a Bisericii se revarsă atât asupra fiinţei omeneşti, cât şi asupra întregii firi, scoţând-o de sub puterea blestemului şi sfinţind-o. Cu alte cuvinte, prin Biserică, adică prin slujitorii ei, se împărtăşeşte şi firii neînsufleţite precum şi vietăţilor necuvântătoare, harul dumnezeiesc, în măsura în care le este de trebuinţă. Astfel, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „fiindcă tot ce a făcut Dumnezeu este bun, şi nimic nu e de lepădat dacă se ia cu mulţumire: căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (1 Tim 4, 4-5). Firea văzută, care până aici era mai degrabă potrivnică omului, devine în felul acesta un mijloc prielnic de trai şi un ajutor spre mântuire, fiind împreună părtaşă cu omul la preamărirea Ziditorului. Omul, împăcat din nou cu Dumnezeu, atrage deci cu sine toată zidirea spre Dumnezeu şi o apropie de El, ca totul să fie străbătut şi desăvârşit de harul dumnezeiesc. Ierurgiile pregătesc astfel şi prevestesc făptura cea nouă care va să fie, transfigurarea creaţiunii sau acel „cer nou” şi „pământ nou”, pe care le-a văzut Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în descoperirea primită (Ap 21, 1) şi pe care le aşteptăm, potrivit făgăduinţei, după sfârşitul veacului acestuia (2 Ptr 3, 13).