Cinstirea de sine este virtutea prin care credinciosul recunoaşte şi preţuieşte vrednicia cu care Dumnezeu l-a înzestrat mai mult decât pe toate celelalte făpturi.
Cu mintea sa, credinciosul îşi dă seama că el are însuşiri şi puteri care-l deosebesc de toate celelalte făpturi. Credinţa creştină îi arată că numai omul este creat „după chipul lui Dumnezeu” (Fc 1, 26-27); că este scăpat din robia păcatului prin jertfa Mântuitorului, că este „templu al Duhului Sfânt” (1 Co 6, 19) şi chemat la fericirea veşnică. Faptul acesta, de bună seamă, trebuie să-i fie creştinului îndemn puternic de a preţui după cuviinţă darurile şi vrednicia cu care l-a înzestrat Dumnezeu numai pe el, adică îndemn puternic de a se cinsti şi respecta pe sine.