Dragostea de sine este virtutea prin care creştinul, întărit de harul sfinţitor, năzuieşte să-şi dezvolte darurile primite de la Dumnezeu şi să-şi desăvârşească viaţa, potrivit legilor morale, spre a ajunge la unirea cu Dumnezeu.
Deci pe când dragostea firească de sine se cuprinde în imboldul păstrării vieţii, virtutea dragostei de sine se arată prin păstrarea, sporirea şi buna întrebuinţare a darurilor primite de la Dumnezeu.