Voinţa este puterea sufletească prin care omul îşi aduce la îndeplinire gândurile şi dorinţele sale. În ea a sădit Dumnezeu năzuinţa spre bine. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, voinţa omului a fost îndreptată numai spre bine. În urma păcatului strămoşesc însă, slăbindu-i-se puterea, ea s-a îndreptat mai mult spre rău, fără să-şi piardă puterea de a se hotărî şi spre bine. Mântuitorul, prin jertfa de pe Cruce, a recâştigat omului harul dumnezeiesc, pentru a putea birui pornirile voinţei spre rău. Astfel, având ajutorul dumnezeiesc, datoria creştinului este ca, prin virtutea înfrânării şi a bărbăţiei să-şi întărească puterea voinţei sale, încât aceasta, în chip statornic, să se îndrepte numai spre împlinirea faptelor bune. „Nu te lăsa biruit de rău, ci răul cu binele biruieşte-l” (Rm 12, 21).
Statornicia voinţei omului pe calea binelui se numeşte caracter moral. Omul împodobit cu caracter moral nu se lasă abătut din calea binelui, oricâte greutăţi, ispite şi primejdii ar întâlni. El îşi îndeplineşte totdeauna în chip deplin datoriile sale, ţine seama de drepturile semenilor săi, caută să fie folositor obştii, iar prin viaţa şi faptele sale îşi dă silinţa să fie pildă bună altora.
Împotriva datoriei de a-şi întări voinţa spre bine se păcătuieşte îndeosebi prin neînfrânarea poftelor şi a pornirilor rele.