În urma păcatului strămoşesc, oamenii, abătându-se de la calea lui Dumnezeu, împărţirea bunurilor pământeşti de către ei nu s-a făcut niciodată cu dreptate. Unii, mai puternici, asuprindu-i pe semenii lor mai slabi, şi-au adunat averi, socotindu-le ca proprietate a lor deplină, iar alţii, mai slabi, au rămas asupriţi şi în suferinţă.

Creştinismul a adus şi aici o îndreptare. Pe de o parte, el nu condamnă bunăstarea materială. Averea poate fi câştigată prin muncă stăruitoare şi prin bună chivernisire şi atunci ea este un drept firesc al fiecăruia, ca rod al muncii cinstite, căci „Vrednic este lucrătorul de plata sa” (Lc 10, 7). Bogăţia în sine nu este ceva rău, după cum nici sărăcia nu este o virtute. Prin muncă proprie, cinstită, nimeni nu poate aduna însă averi prea mari. Pe de altă parte, bogăţia cuprinde în sine o mare primejdie. Ea îl leagă pe om prea mult de bunurile pământeşti trecătoare, îl face mândru, lacom, zgârcit, împietrit la inimă faţă de suferinţele semenilor şi faţă de împlinirea poruncilor morale.

În felul acesta, bogăţia poate fi o piedică în calea mântuirii, după cum spune Mântuitorul: „Mai lesne e să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 19, 24). Mântuitorul nu condamnă aici bogăţia, ci pe deţinătorii ei, pe bogaţii lipsiţi de credinţă şi de milă. Acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când El îl îndeamnă pe tânărul dornic de desăvârşire să-şi vândă averile şi să le dea săracilor (Lc 18, 22). Din aceeaşi pricină şi Sfinţii Părinţi au cuvinte foarte aspre nu atât faţă de bogăţie, cât faţă de bogaţii nemilostivi.

Faţă de părerea că bogăţia ar fi un ideal în viaţă, deci un scop în sine, şi că fiecare poate să o întrebuinţeze numai pentru el, creştinismul vine cu o îndreptare. Creştinismul învaţă că bogăţia trebuie socotită numai un mijloc pentru arătarea dragostei către aproapele în suferinţă şi pentru lucrări de folos obştesc.

Mântuitorul spune: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Mt 5, 7). Iar Sfântul Vasile cel Mare zice: „Cei ce judecă cu înţelepciune ar trebui să nu uite că bogăţiile ne-au fost date pentru a le întrebuinţa, nu pentru a le face să ne slujească la plăceri”^[1]. Folositoare pentru suflet este întrebuinţarea bogăţiei pentru ajutorarea celor în suferinţă. Căci tot Sfântul Vasile cel Mare spune: „Cum poţi tu să ai paturi de argint, mese de argint, scaune de fildeş, când curtea locuinţei tale este plină de săraci fără de număr, al căror plâns îl auzi? Câte datorii s-ar putea plăti din preţul unui inel de al tău? Un singur dulap de-al tău cu haine cuprinde atât cât ar încălzi o întreagă populaţie care tremură de frig”.^[2]

^[1] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia VII, „Către bogaţi”, în P.S.B. vol. 17, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., Buc., 1986, pp. 414-415.

^[2] Ibidem.