Bogăţia este, de cele mai multe ori, o piedică în calea mântuirii. Pentru agonisirea, sporirea şi păstrarea ei, omul este adesea împins la o mulţime de păcate: lăcomie, furt, nedreptate, zgârcenie. Averea pricinuieşte, apoi, multe griji şi tulburări. În sfârşit, când o are, omul alunecă repede spre o viaţă de îmbuibare, petreceri şi lene, întocmai ca bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise ţarina şi care-şi făurea numai planuri iubitoare de sine (Lc 12, 16-40).

Rari de tot sunt cei care ştiu să folosească averea pentru înnobilarea sufletului lor şi pentru ajutorarea aproapelui în nevoie. Şi pentru că cei mai mulţi nu izbutesc să o stăpânească şi să o folosească aşa cum trebuie, Mântuitorul spune: „Mai lesne e să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (Mt19, 24).

De aceea Mântuitorul îi sfătuieşte pe cei ce doresc să ajungă mai repede la desăvârşire să se despartă de avere şi să trăiască în sărăcie. Aceasta a spus-o Mântuitorul tânărului bogat, care venise să întrebe ce bine să facă spre a avea viaţa de veci. Când Mântuitorul i-a răspuns că trebuie să păzească poruncile Legii, acela a spus că le-a păzit din tinereţe. Atunci Mântuitorul i-a zis: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino de-Mi urmează Mie” (Mt 19, 21).

Din cuvintele Mântuitorului reiese limpede că îndeplinirea poruncilor este de ajuns pentru mântuire, dar că, prin sărăcia de bună voie, creştinul poate urca o treaptă mai sus pe scara desăvârşirii. Fără îndoială că, fiind scutit de grijile şi primejdiile morale la care duce bogăţia, cel sărac de bună voie are mai mult răgaz şi mijloace mai înlesnite pentru a se îngriji de curăţirea şi înălţarea sufletului său.

Sărăcia de bună voie nu înseamnă lene, ci înlăturarea lăcomiei de avere. Împlinirea acestui sfat îndulceşte lupta pentru existenţă şi face ca mulţi oameni lipsiţi să capete mijloace de trai, primind din cele dăruite de cei ce se leapădă de avere.