Aşa cum am văzut mai înainte, căsătoria este rânduită de Însuşi Dumnezeu, chiar la facerea lumii, pentru înmulţirea şi dăinuirea neamului omenesc, iar creştinismul a ridicat-o la treapta de sfântă Taină. Ea este, prin urmare, o rânduială firească şi morală pentru orice om.
Cu toate acestea, pentru cel ce-şi alege viaţa de rugăciune, sau se aşază în slujba răspândirii creştinismului, sau în slujba milosteniei obşteşti, căsătoria, cu grijile şi greutăţile ei, ar fi o piedică de care s-ar putea lipsi, spre a se putea dedica cu totul chemării ce şi-a ales.
Dar nu oricine poate urma acest sfat. Vorbind de feciorie, Mântuitorul spune: „nu toţi pricep acest cuvânt, ci aceia cărora le este dat” (Mt 19, 11). Iar Sfântul Apostol Pavel le scrie corintenilor că nu le porunceşte, ci numai îi sfătuieşte să trăiască în feciorie (1 Co 7, 6).
Folosul moral al fecioriei îl arată tot Sfântul Apostol Pavel, când zice: „Dar aş vrea ca voi să fiţi lipsiţi de grijă. Cel neînsurat se îngrijeşte de ale Domnului, cum să-I placă Domnului; dar cel însurat se îngrijeşte de ale lumii, cum să-i placă femeii” (1 Co 7, 32-33).
La feciorie pentru toată viaţa se leagă cu jurământ greu cei ce îmbrăţişează viaţa monahală. Dar au fost şi sunt şi astăzi creştini, care, deşi trăiesc în lume, îşi păstrează castitatea toată viaţa lor.
Fecioria este ţinută de atât de puţini, încât ea nu va putea fi niciodată o piedică serioasă pentru înmulţirea omenirii, şi cu atât mai puţin un pericol pentru existenţa ei.