După rânduiala Vechiului Testament, pentru a împlini Legea, credinciosul trebuia să asculte de cele zece porunci.
Potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt 5, 17), cele zece porunci trebuie păzite şi de creştini, întocmai.
Pe lângă aceste zece porunci, Mântuitorul a mai dat creştinilor alte îndemnuri prin care se împlineşte Legea, în scopul desăvârşirii morale. Pe acestea nu le-a dat însă în chip de opriri sau porunci, ci în chip de „fericiri”, fiindcă ele se potrivesc pe deplin cu smerenia şi blândeţea Mântuitorului Hristos. Pe de altă parte, cele nouă Fericiri sunt atât de potrivite cu năzuinţele sufletului creştinului, încât, numai auzindu-le, suntem îndemnaţi singuri să le îndeplinim. În acest înţeles Sfântul Apostol Iacov numeşte legea Noului Testament „Legea cea desăvârşită a libertăţii” (Iac 1, 25).
Faptul că Mântuitorul înfăţişează laolaltă fericirea şi desăvârşirea arată că acestea sunt strâns legate. Într-adevăr, nimeni nu poate fi fericit fără a fi desăvârşit, iar cel ce cucereşte desăvârşirea morală dobândeşte prin aceasta şi fericirea. De aceea, în fiecare fericire trebuie să deosebim mai întâi învăţătura sau îndemnul şi apoi fericirea sau făgăduinţa răsplătirii.
Pe scurt, prin „Fericiri” se înţeleg cele nouă căi pe care creştinul trebuie să meargă pentru a ajunge la fericirea veşnică, sau cele nouă virtuţi prin care putem dobândi fericirea.