Spre a fi mai bine plăcute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai întâi, să fie izvorâte din iubire sinceră faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Femeia văduvă care a dăruit la templu doi bănuţi, singurii pe care-i mai avea, trece mult înaintea bogaţilor care puneau sume mari în cutia templului, dar numai de ochii lumii (Mc 12, 42-44). Darul făcut aproapelui, cuvintele de mângâiere şi împăcare care ies dintr-o inimă lipsită de iubire nu pot avea o bună înrâurire, precum spune aceasta, minunat, Sfântul Apostol Pavel: „De-aş grăi în limbile oamenilor şi-ale îngerilor, iar dacă n-am iubire făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor (...) Şi toate averile mele de le-aş împărţi şi trupul meu de mi l-aş da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi foloseşte” (1 Co 13, 1, 3).
În al doilea rând, faptele milosteniei nu trebuie făcute din interes, spre a fi văzute şi răsplătite de oameni (Mt 6, 2-4).
În al treilea rând, ele trebuie făcute oricărui om aflat în nevoie, fără nici o deosebire (Lc 10, 36-37).
În al patrulea rând, trebuie să dăruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevărată nevoie, potrivind ajutorul după trebuinţele lui. Aşa, de pildă, nu vom da unui leneş de mâncare, căci, cum porunceşte Sfântul Apostol Pavel: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce” (2 Tes 3, 10). Totuşi, şi faţă de cei leneşi avem datorii de milostenie, dar căutând să pătrundem în acea latură a sufletului lor care să-i vindece de lene.