Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5, 8).

Mântuitorul aseamănă inima omului cu ochiul. Precum ochiul sănătos şi curat poate vedea limpede (Mt 6, 22), tot aşa numai cel cu inimă curată, neacoperită de ceaţa păcatului, îl poate vedea pe Dumnezeu.

Cei curaţi cu inima sunt mai întâi cei nevinovaţi şi lipsiţi de vicleşug, ca Natanael (In 1, 47) şi ca pruncii (Mt 18, 3-4); apoi cei care, prin nevoinţe şi rugăciuni neîntrerupte, izbutesc să-şi smulgă rădăcinile păcatului, adică să-şi golească inima de poftele şi gândurile rele, de iubirea celor pământeşti, şi să o umple cu dorul după lumina dumnezeiască şi desăvârşire. Aceştia ajung să-L vadă pe Dumnezeu chiar din această viaţă, aflându-L pretutindeni, şi mai ales în făpturile Sale, precum este scris: „Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale Lui - adică veşnica Sa putere şi dumnezeirea - prin cugetare se văd din făpturi; aşa că ei n-au cuvânt de apărare” (Rm 1, 20).

Pe unii ca aceştia, Biserica îi numeşte „văzători de Dumnezeu”.

Dar vederea lui Dumnezeu în această viaţă este nedeplină, precum zice Sfântul Apostol Pavel: „Că acum vedem prin oglindă, ca-n ghicitură; dar atunci, faţă către faţă” (1 Co 13, 12).

De curăţenia inimii este strâns legată virtutea castităţii. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur crede că prin curăţenia inimii trebuie să înţelegem lipsa oricărui păcat în genere şi îndeosebi a păcatului desfrânării^[1]. Iar castitatea se păstrează prin cumpătare şi post: „Luaţi seama la voi înşivă - ne porunceşte Mântuitorul - să nu vi se îngreuieze inimile de-mbuibare şi de beţie şi de grijile vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, (...) ca o mreajă (...) Aşadar, privegheaţi în toată vremea rugându-vă, ca să vă-ntăriţi să scăpaţi de toate acestea care vor să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului” (Lc 21, 34-36).

Pentru curăţenia inimii s-au învrednicit dreptul Simeon şi proorociţa Ana să-L vadă pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Lc 2, 25 ş.u.).

Curăţenia inimii este condiţia cea mai însemnată pe care o cere Mântuitorul la îndeplinirea oricărei fapte. Prin aceasta El arată însemnătatea părţii lăuntrice a faptei, adică a intenţiei, a gândului care-i stă la temelie, lucru de care nu se ţinea destul seama în Vechiul Testament. Mântuitorul face din această schimbare a adâncului sufletului omenesc lucrul cel mai ales prin care morala creştină întrece şi desăvârşeşte morala Vechiului Testament.

În Vechiul Testament se oprea, de pildă, omorul; dar în Noul Testament se caută a se înlătura şi izvorul lui, adică mânia din inima omului, căci aşa cum spune Mântuitorul: „Din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Mt 15, 19). Poftele şi gândurile rele sunt seminţele din care cresc păcatele şi care deci trebuie înlăturate. Cu privire la aceasta Mântuitorul spune: „Aţi auzit că s-a spus celor de demult: Să nu ucizi; iar cel ce va ucide, vrednic este de judecată. Eu însă vă spun: Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de judecată” (Mt 5, 21-22).

Curăţenia inimii este astfel; cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii, a sfinţeniei. De aceea ea va fi răsplătită cu cea mai mare fericire, care este privirea lui Dumnezeu.

^[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul XV la Matei, Migne, P.G., LVII, col. 227; vezi şi Teofilact, Comentariu la Matei, P.G., CXXIII, col. 188, v. trad. rom. Ed. Sofia, Buc., 1998.