Desigur, ca formă de transmitere a Revelaţiei dumnezeieşti supranaturale, Sfânta Tradiţie, sau Tradiţia apostolică, are drept conţinut întreaga învăţătură a Apostolilor, primită de ei prin viu grai de la Hristos Însuşi în timpul celor trei ani şi jumătate de activitate publică a Lui. În cuprinsul Tradiţiei apostolice intră şi o serie de structuri harice ale Bisericii întemeiate de Hristos şi care vin de la Hristos prin Sfinţii Săi Apostoli: Sfintele Taine, toate ierurgiile şi ierarhia bisericească sacramentală cu cele trei trepte harice care ţin de constituţia teandrică a Bisericii, precum şi anumite orânduieli privind viaţa Bisericii şi viaţa membrilor ei.

Cărţile Noului Testament conţin şi constituie Tradiţia apostolică, dar nu o epuizează, căci multe altele a săvârşit Hristos, care s-au transmis mai departe numai pe cale orală în Biserică (Mt 28, 20; In 20, 30-31; 31, 25), adică prin cei îmbrăcaţi cu puterea Duhului Sfânt, spre a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (1 Co 4, 1).

Într-un răstimp de opt veacuri, conţinutul Sfintei Tradiţii, adică al Tradiţiei apostolice, a fost fixat de Biserică în opt izvoare, şi anume:

1) simbolurile de credinţă (cel zis „apostolic” sau „roman”, folosit astăzi de Biserica Romano-Catolică şi de Bisericile Protestante; simbolul niceo-constantinopolitan alcătuit la Sinoadele ecumenice I de la Niceea (325) şi II de la Constantinopol (381), singurul folosit în Biserica Ortodoxă şi, alternativ cu cel „roman”, în Biserica Romano-Catolică şi uneori la protestanţi; şi cel „atanasian”, folosit în Biserica Anglicană);

2) cele 85 de canoane apostolice;

3) definiţiile dogmatice şi canoanele celor 7 Sinoade ecumenice şi ale celor 9 Sinoade particulare (aprobate de Sinodul Trulan);

4) mărturisirile de credinţă ale martirilor;

5) definiţiile dogmatice împotriva ereziilor;

6) scrierile Sfinţilor Părinţi;

7) cărţile de slujbă ale Bisericii;

8) mărturiile istorice şi arheologice referitoare la credinţa creştină apostolică.