Pace celor ce vin, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă!
Epoca lui Irod:

Epoca lui Irod[1]

Iar după ce au plecat ei, iată îngerul Domnului i se arătă în vis lui Iosif, zicând: „Ridică-te, ia Pruncul şi pe maica Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune eu, fiindcă Irod vrea să caute Pruncul ca să-L omoare”. Şi ridicându-se Iosif, i-a luat în timpul nopţii pe Prunc şi pe maica Sa şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se plinească cuvântul spus de Domnul prin profetul ce zice: Din Egipt L-am chemat pe Fiul Meu.

Iar Irod, văzând că fusese amăgit de magi, s’a mâniat foarte şi, trimiţând, i-a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi’n toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s’a plinit cuvântul spus prin Ieremia profetul: Glas în Rama s’a auzit, plângere şi tânguire multă, Rahela-şi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt.

După moartea lui Irod, iată îngerul Domnului i s’a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, zicându-i: „Ridică-te, ia Pruncul şi pe maica Sa şi mergi în ţara lui Israel, căci au murit cei ce căutau viaţa Pruncului”. Iar el, ridicându-se, a luat Pruncul şi pe maica Sa şi a venit în ţara lui Israel. Şi auzind că Arhelau domneşte în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s’a temut să meargă acolo şi, luând poruncă prin vis, s’a dus în părţile Galileii. Şi a venit şi a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se plinească ceea ce s’a spus prin profeţi, că Nazarinean Se va chema.

(Mt 2, 13-23)

Am emoţii foarte mari, pentru că suntem încă în atmosfera sărbătorilor de Crăciun. Or, sărbătoarea de Crăciun este o sărbătoare a familiei creştine şi cu toţii, care suntem, astăzi, în biserică, la Mânăstirea Nicula, ne-am aşezat sub privirea blândă a Maicii Domnului de pe iconostas, considerându-ne fiii ei şi gândindu-ne că, astăzi, ne-am reîntâlnit, nu ştiu pentru a câta oară, dar ne-am reîntâlnit să sărbătorim Crăciunul împreună cu ea. De asemenea, astăzi, la Sfânta Liturghie, a fost prezent unul dintre stareţii venerabili ai mânăstirii de la Nicula, părintele Serafim Măciucă, care a fost şi părintele meu duhovnicesc, dar şi al multor credincioşi, pe care i-a păstorit în toate locurile pe unde a umblat. Cel puţin eu, în copilăria mea, de la Bălan, pentru prima dată când am realizat ce înseamnă un preot, acela a fost părintele Serafim Măciucă. De-aceea, astăzi, când l-am văzut în sfântul altar sau venind către biserică, în baston, m-au năvălit amintiri ale copilăriei. În acelaşi timp, sunteţi dumneavoastră, atâtea feţe cunoscute, recunoscute şi revăzute cu mult drag, și sunt foarte mulţi dintre cei care au dorit să fie, astăzi, aici, şi care au întregit familia duhovnicească de la Mânăstirea Nicula, şi mici, şi mari, şi pe care noi îi considerăm fiii noştri duhovniceşti, chiar ucenici. Iată o altfel de familie, care se cade să fie împreună, de sărbători şi mai ales de cele ale Crăciunului!

Pe lângă minunatul cor de la Gherla, de la Biserica şi Parohia Sfântul Nicolae, pe care îl felicităm pentru împreuna slujire şi pentru răspunsurile pe care le-au dat la Sfânta Liturghie, a fost de faţă şi un grup de tineri de la Iaşi, care ne-au colindat şi cărora le mulţumim; este vorba despre grupul Sfântul Ioan Cucuzel! Aşadar, şi obârşiile sunt prezente aici, pentru că ştiţi prea bine că eu m-am născut la Iaşi! Şi..., dacă ar fi, aş putea să continui la nesfârşit şi am să şi continui...!

În calendarul Bisericii noastre, astăzi, se aduce aminte despre cei paisprezece mii de prunci, care au fost ucişi de Irod, prunci care, fiecare, au făcut parte din anumite familii, care le-au plâns sfârşitul tragic. Evanghelia de astăzi consemnează acest lucru şi ne aminteşte şi despre faptul că Mântuitorul Hristos, prunc fiind şi cel mai căutat de slujitorii lui Irod pentru a fi ucis, a fugit în Egipt. Dar răzbunarea regelui Irod s-a răsfrânt asupra celor paisprezece mii de prunci, pe care Biserica i-a rânduit în calendar. În fapt, pe lângă Sfântul Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, sunt primii mucenici ai Bisericii creştine, deşi ei au fost martirizaţi, înainte de a se întemeia Biserica; pe sângele lor, pe jertfa lor s-a clădit Biserica creştină. Aşadar, iată că, astăzi, Biserica noastră îi prăznuieşte pe fiii ei sau pe cei dintâi fii ai ei, care nu au avut şansa să cunoască propovăduirea Domnului Hristos, jertfa Lui şi marea Lui iubire de oameni, dar le-au resimţit. Ei au resimţit şi au beneficiat de propovăduirea Domnului, de jertfa Lui şi de iubirea Lui, de-aceea sunt trecuţi în calendar!

Din păcate, în această zi, îi pomenim și pe copiii nenăscuţi, cu voie sau fără de voie, care nu au avut şansa să fie botezaţi şi Biserica lasă un mare semn de întrebare în ceea ce îi priveşte...?! Cei paisprezece mii de prunci au fost botezaţi cu botezul sângelui, dar pruncii nenăscuţi nu au fost botezaţi nici măcar cu acest botez al martirajului, pentru că ei nu sunt omorâţi în numele lui Iisus Hristos, ci sunt omorâţi în numele egoismului! Şi-atunci, păcatul de moarte, care nu se iartă nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie, se răsfrânge şi asupra celor care au comis această faptă, dar şi asupra celor care au fost ucişi! Dumnezeu ştie! Este o taină mare, în care nu putem pătrunde, dar avem nădejdea că Dumnezeu va rândui, în aşa fel ca aceste suflete să se mântuiască. Biserica noastră, de altfel, în slujba Proscomidiei, a Sfintei Liturghii în partea ei nevăzută, când pregăteşte darurile de pâine şi vin şi când se pomenesc cei vii şi cei morţi, îi pomeneşte, să ştiţi, şi pe aceşti prunci nenăscuţi, parte bărbătească şi parte femeiască. Oricum, fiecare dintre acești prunci are identitate, chiar dacă nu a ajuns să vadă lumina zilei, ci numai întunericul neantului. Totuşi, aceşti prunci sunt oameni cu suflet, iar sufletul este nemuritor şi noi suntem datori să ne rugăm pentru ei şi să aprindem lumânări, această jertfă de lumină, care să le lumineze parcursul spre Împărăţia Cerurilor, să le dăm de pomană şi, de ce nu, dacă sunt identităţi, persoane, eu aş îndrăzni să vă îndemn să le daţi şi nume de sfinţi şi să îi treceţi în pomelnicul familiei din care provin, să fie pomeniţi la parastasele de obşte, atunci când se face pomenire pentru toţi morţii cei din veac!

Pe lângă această categorie, îi avem pe pruncii noştri în faţă, pe care ne străduim să îi creştem după voia lui Dumnezeu, dar, faţă de câţi prunci sunt în lume, cred că ei reprezintă un procent foarte mic, cei prezenţi la biserică şi crescuţi după voia lui Dumnezeu. Îmi aduc aminte, acum câţiva ani, că am întâlnit o familie, care a revenit din America, din statul Washington, cu patru copii. De ce? Pentru că şi-au dat seama că lumea în care trăiesc are să le ucidă copiii, o să le ucidă viaţa lor duhovnicească, sufletească, spirituală, că ei nu au să devină oameni adevăraţi, niciodată, decât doar oameni trupeşti, că au să-şi piardă credinţa, că o să-şi piardă identitatea de limbă şi de neam, care este importantă şi aceasta. Au revenit şi i-am încurajat să revină şi s-au aşezat, din nou, în preajma Clujului. Din păcate, tatăl acestor copii încă trebuie să lucreze în America, ca să le asigure cele de trebuinţă vieţii trupeşti acestor prunci. Dar, dincolo de această muncă, este responsabilitatea lor de a nu îi lăsa pe copii pe mâna lui Irod, care îşi continuă existenţa în oamenii care, până la sfârşitul veacurilor, se vor strădui să ucidă sufleteşte. Din păcate, trăim această epocă a lui Irod, pe care Irod a instaurat-o, acum două mii de ani, şi care va avea finalul la A Doua Venire a Mântuitorului Hristos. Noi, creştinii conştienţi şi responsabili, trebuie să fim atenţi, să ne dăm seama şi să fugim din calea lui Irod! În statul Washington, sunt foarte multe familii de tineri, pe care eu i-am cunoscut, în parte. Ei lucrează, pe bani foarte mulţi, la vestita firmă de I.T., Microsoft, dar sunt îngrijorați pentru copiii lor şi se străduiesc să trăiască într-o comunitate, care s-a format în jurul idealului fiecărui părinte de a nu îşi lăsa copiii pradă lumii în care trăim, respectiv diavolului. Aşadar, iată cum se străduiesc ei să fugă din calea lui Irod. Unii revin în ţară, deşi ştiu că aici nu au resurse materiale pe măsură, să reuşească să îşi întreţină familia.

Această responsabilitate, în ceea ce-i priveşte pe copilaşii noştri, trebuie să ne rămână nouă, tuturor, preoţilor şi credincioşilor! Astăzi este ziua lor, astăzi sunt pomeniţi cei paisprezece mii de prunci, care au fost ucişi, în numele lui Iisus Hristos! Mai bine să fie ucişi în numele lui Iisus Hristos, decât să nu se nască duhovniceşte, aşa cum nu sunt lăsaţi să se nască cei care sunt omorâţi în pântecele maicii lor! Această crimă se poate întâmpla şi după ce i-am născut şi i-am adus din nefiinţă la fiinţă! Această crimă este mai mare, dacă vreţi, dacă noi nu le oferim premisele mântuirii sufletelor lor! Noi suntem datori, părinţii duhovniceşti şi părinţii după trup, să le sădim credinţa în Dumnezeu şi să-i creştem după cuviinţă, să nu-i lăsăm şi să-i păzim, cât putem, de mâna şi de sabia lui Irod! Atunci când vor ajunge la vârsta maturităţii, ei vor fi responsabili dacă se vor lăsa şi se vor pleca sub sabia lui Irod; responsabilitatea noastră rămâne de a ne ruga, pentru că nu îi mai putem apăra. Ştiţi prea bine că nu se lasă apăraţi, după ce ajung la o anumită vârstă, pentru că nu mai ascultă de părinţi. Şi, dacă nu ascultă de părinţi, cu siguranţă că nu ascultă nici de Dumnezeu, pentru că părinţii şi Dumnezeu sunt într-o relaţie indisolubilă, pe care o regăsim într-o poruncă, care spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să‑ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da!” (Iş 20, 12). Părinţii sunt cei pe care nu îi alegem noi, sunt cei pe care ni-i dă Dumnezeu. Şi-atunci, avem această datorie sfântă, poruncită în Lege, să-i ascultăm! Și nu contează vârsta! Dar să îi ascultăm până la păcat şi până la anularea credinţei în Dumnezeu, pentru că, din păcate, avem părinţi, deşi noi am devenit oameni maturi între timp, care nu cred sau nu cred cum trebuie în Dumnezeu şi nu practică credinţa cea adevărată, ci o credinţă superstiţioasă sau, în cel mai bun caz, o credinţă ritualistă, care şi aceea este un neajuns...!

Să ne bucurăm de această minunată zi! Să Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a adus din nefiinţă la fiinţă. Să Îi mulţumim că ne-a înfiat, că ne-a făcut să redevenim fiii Lui, prin naşterea Mântuitorului Hristos. Să Îi mulţumim că am devenit fraţii Domnului Hristos, să Îi mulţumim Maicii Domnului că ne-a făcut fiii ei. Noi spunem foarte frumos, aici în Ardeal, mai ales la sărbătorile Maicii Domnului, şi ne numim: fiii lacrimilor Maicii Domnului! Să le mulţumim părinţilor noştri duhovniceşti, să ne rugăm pentru ei şi să-i iubim, să nu cârtim şi să nu judecăm! Să îi iubim pe părinţii noştri după trup şi să le aducem bucurii! Să ne iubim noi, unii pe alţii, şi mai ales, să îi iubim pe copilaşii noştri cu adevărat, dorindu-le nu numai cele de trebuinţă vieţii pământeşti, care este trecătoare şi limitată, ci mai ales cele de trebuinţă vieţi nepieritoare, vieţii celei veşnice, care este mai importantă! Mai bine să trăim într-o sărăcie care presupune lipsuri materiale, decât să-i lăsăm să crească la întâmplare şi să nu Îl aibă pe Dumnezeu! Cu noi vor parcurge câţiva ani în această existenţă limitată, dar, dincolo, rămân pe seama lui Dumnezeu. Şi, dacă rămân pe seama lui Dumnezeu şi sunt pe seama Lui, să o facem încă de pe acum: să îi creştem în aşa fel încât să fie copiii lui Dumnezeu! Am spus, şi nu o dată, şi cu aceasta închei, nu este o mustrare, dar să luaţi aminte: fiii noştri, dacă nu reuşim să îi facem fiii lui Dumnezeu, nici ai noştri nu sunt și nu vor fi! Amin!



[1] Predică la Duminica după Naşterea Domnului (Fuga în Egipt), Sfânta Mânăstire „Adormirea Maicii Domnului”, Nicula, jud. Cluj, 29 decembrie 2013.


->