„Pocăiţi-vă, că s’a apropiat
împărăţia cerurilor!”^[1]

Şi auzind Iisus că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit şi a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lul Zabulon şi ale lui Neftalim, ca să se plinească ceea ce s’a spus prin Isaia profetul care zice: Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftalim, spre calea mării, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit.

De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să zică: „Pocăiţi-vă, că s’a apropiat împărăţia cerurilor!”

(Matei 4, 12-17)

Evanghelia care tocmai s-a citit ne descoperă două lucruri importante despre care vreau să vă vorbesc astăzi.

Primul este legătura specială dintre Sfântul Ioan Botezătorul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos; legătura care a fost prevestită de prooroci încă din Vechiul Testament; legătura pe care o resimte, în trupul ei, mama Sfântului Ioan Botezătorul atunci când se întâlneşte cu Fecioara Maria, imediat după momentul Bunei-Vestiri, când pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt şi a strigat cu glas mare: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău!” (Lc 1, 42). Vă puteți închipui că încă din pântecele maicii lor, cei doi, Sfântul Ioan Botezătorul şi Mântuitorul Hristos s-au regăsit, au vibrat laolaltă, fiind plini de Duhul Sfânt, precum mărturiseşte Evanghelia după Luca!

Dacă ar fi să le urmărim viaţa, ea este foarte asemănătoare. Erau aproape de aceeaşi vârstă, doar 6 luni diferenţă. Ioan Botezătorul era și el sortit sabiei lui Irod, dar care a scăpat în chip minunat şi n-a fost ucis, ca să se împlinească cuvântul Scripturii, pentru că trebuia să fie îngerul care vestea şi pregătea omenirea pentru venirea Mântuitorului Hristos. Aşadar, încă de la începutul vieţii pe acest pământ, a trebuit să fugă din calea celor care îi doreau moartea, aşa cum s-a întâmplat şi Mântuitorului Hristos. Sfântul Ioan Botezătorul a trăit în pustiu, însă Mântuitorul Hristos a trăit în exil, pentru că o perioadă a trăit în Egipt, S-a întors apoi, dar nu la casa Lui și a părinţilor Lui, ci în Nazaret, tot ca să se împlinească Scriptura că „Nazarinean Se va chema” (Mt 2, 23). Au fost urâți de preoţii legii vechi, atât Ioan Botezătorul cât şi Mântuitorul Hristos, şi dacă au scăpat de sabia lui Irod, nu au scăpat de alt Irod, urmaşul celui dintâi, astfel încât Ioan a murit în temniţă, fiindu-i-se tăiat capul, iar Iisus Hristos, judecat de acelaşi Irod, dar care s-a spălat pe mâini, precum Pilat și prin el, şi L-a lăsat pe Mântuitorul Hristos să fie condamnat la moarte, răstignit şi omorât.

Legătura dintrei ei a fost deosebită! Propovăduirea lor a fost aceeaşi, aţi auzit-o mai înainte în evanghelie: „Pocăiţi-vă, că s’a apropiat împărăţia cerurilor!”. Diferenţa este că Ioan Botezătorul a instituit botezul pocăinţei, aducându-i pe oameni la conştiinţa păcatului, pe care l-a spălat în apele Iordanului, iar Mântuitorul Hristos botezul cu Duh Sfânt şi cu foc!

Iată, deci, câte asemănări între cei doi! Pe lângă rudenia trupească, dar dincolo de legătura de sânge, legătura duhovnicească prezisă de proroci şi parcursul vieţii lor este foarte asemănător; astfel încât, pe contemporanii lor i-au făcut să îi confunde, de multe ori ispitindu-l pe Ioan Botezătorul ca fiind Mesia. Or, Ioan Botezătorul le spunea: Nu eu sunt, ci Altul, „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, Căruia eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Mt 3, 11) şi deja prevestea că „El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc, că eu vă botez doar cu apă”.

Al doilea lucru, despre care vreau să vă vorbesc, este mesajul începutul propovăduirii Mântuitorului Hristos, acelaşi ca şi al Sfântului Ioan Botezătorul: „Pocăiţi-vă, că s’a apropiat împărăţia cerurilor!”. În realitate, astăzi ni se descoperă rostul sărbătorilor pe care le-am trăit cu toţii împreună, a Crăciunului, a Tăierii împrejur şi, respectiv, a Bobotezei. Rostul acestor sărbători este lucrarea mântuirii noastre, care începe cu pocăinţa! Ne-am bucurat de ele; întreaga omenire s-a bucurat de venirea Domnului Hristos pe pământ şi de toate evenimentele care au un rol important în rostul mântuirii noastre. Așadar, cel mai important, este faptul că noi trebuie să lucrăm la mântuirea noastră şi astăzi suntem chemaţi de Însuşi Domnul Hristos să începem lucrarea mântuirii noastre. Dacă nu începem să lucrăm la mântuirea noastră, venirea Lui pe pământ şi Botezul Lui, adică arătarea Sfintei Treimi oamenilor, nu îşi împlinesc rostul. Rostul venirii Domnului pe pământ este mântuirea omului, pe care trebuie să şi-o lucreze; iar lucrarea mântuirii începe cu pocăinţa; cu o pocăinţă, dincolo de ceea ce ne închipuim noi la prima vedere, pentru că, în general, se confundă şi se interpretează greșit acest termen!

Este adevărat că pocăinţa este şi un moment în care omul își face o introspecţie; omul se uită în el însuşi, se vede și se recunoaşte aşa cum este în faţa lui Dumnezeu. Pocăinţa presupune și părerea de rău pentru păcatele pe care le-am săvârşit. Dar în acelaşi timp, pocăinţa trebuie să devină o stare, permanentă şi perpetuă; pocăinţa trebuie să devină o lucrare! Sfinţii Părinţi numesc pocăința metanoia, adică schimbarea omului lăuntric. Deci, dincolo de momentul în care noi ne recunoaştem păcătoşi în faţa lui Dumnezeu, prin duhovnicul nostru, dar şi în rugăciunile noastre personale, pocăinţa trebuie să devină starea noastră firească și dinamica lucrării mântuirii noastre. Schimbarea omului lăuntric, adică metanoia, înseamnă ceea ce ne învaţă Împăratul David în Psalmul 50, care ne este la îndemână, pe care îl auzim adesea sau poate că îl ştim pe de rost, zicând: „Jertfa lui Dumnezeu: duh umilit; inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 17). Inima zdrobită şi smerită nu este un moment! Este, și trebuie să fie, o stare permanentă! De aceea ne şi învaţă Mântuitorul Hristos: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre!” (Mt 11, 29). Odihna este o căutare permanentă a omului contemporan pe care nu o poate găsi decât în smerenia lui Hristos, în duhul umilit, inima zdrobită şi smerită, pe care ne-o înfăţişează împăratul David.

De asemenea, această transformare a omului lăuntric presupune căutarea Domnului Hristos. Acatistul Mântuitorului Hristos, care s-a rostit şi astăzi, înainte de Sfânta Liturghie, spune la sfârşit, în rugăciune: „Nu am inimă plină de durere ca să Te caut. Nu am pocăinţa, nici umilinţa care întorc pe fii la moştenirea lor. Nu am lacrimi mângâietoare, Stăpâne”. Deci, iată, care este starea lăuntrică a omului care îşi lucrează mântuirea şi care râvneşte la împărăţia lui Dumnezeu. Doar o inimă plină de durere poate să Îl caute şi să Îl găsească pe Dumnezeu, ne spune Sfântul Isaac Sirul care a scris această rugăciune!

Pocăinţa sau starea omului lăuntric este cea care reuşeşte să lucreze mântuirea noastră prin care să redobândim calitatea de fii şi moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu. Pocăinţa sau metanoia presupune o inimă rănită de dragostea lui Hristos; înseamnă şi iubire faţă de Dumnezeu! Nu este suficient să ajungem doar la o stare de smerenie, de recunoaştere a păcatelor; o stare de umilinţă şi de durere; trebuie ca această durere a inimii noastre să devină rana iubirii faţă de Domnul Hristos! Dacă nu devine rana iubirii faţă de Domnul Hristos, nu se împlineşte cu adevărat mântuirea noastră! Ar fi trist să ne mântuim într-o umilinţă care niciodată nu ne dă posibilitatea să vedem faţa lui Dumnezeu. Or faţa lui Dumnezeu o poate vedea doar cel curat cu inima care Îl iubeşte pe Dumnezeu! Şi atunci, la umilinţa noastră trebuie să adăugăm cea mai importantă virtute care este iubirea, care este și cea mai importantă poruncă din Lege: să Îl iubim pe Dumnezeu! Noi, oamenii, proclamăm iubirea faţă de semenul nostru, de cei apropiaţi; câteodată și faţă de Dumnezeu, pentru că îi suntem recunoscători pentru toate darurile pe care ni le dă şi toată grija care ne-o poartă. Dar, în acelaşi timp, faţă de Dumnezeu, când nu face ce zicem noi, nu ne ascultă şi nu ne înţelege, iubirea noastră se împuţinează şi ne răzvrătim; faţă de semenul nostru, cu atât mai mult, ajungem să îl urâm!

Vă spuneam adesea că iubirea dintre oameni, de multe ori, este la limita urii; de cele mai multe ori nu există limită şi nu ne dăm seama când am trecut de la una la cealaltă. Zicem la început că iubim pe cineva foarte mult, îi mărturisim, arătăm acest lucru şi nu trece multă vreme şi ajungem să simţim şi să mărturisim că îl urâm din toată inima și cu toată fiinţa noastră.

Această iubire o şi cântăm, o punem pe note; pentru că sufletul vibrează mai mult şi mai înalt; mai profund sau mai adânc. În ultimii ani, ne-am obișnuit cu ceea ce se numeşte „Vocea României” sau „Românii au talent” sau altele, dar să zicem „Vocea României”, pentru că este vorba, în general, numai de cântec. Dacă sunteți atenți la concurenţi, cât de inocenţi sunt când încep, când sunt selectaţi în prima etapă, şi cât de pervertiţi sunt atunci când se încheie concursul, pe parcursul unui an. Câtă inocenţă este în cel ce este selectat şi care într-adevăr cântă foarte bine și frumos, şi câtă pervertire la final...! Este adevărat că premiul, care înseamnă bani, posedează; dacă scopul concursului presupune banul, atunci dorinţa devine diabolică, probabil că te demonizează, dar nu numai.

Vreau să vă aduc aminte de un cântec, de pe vremuri; se cântă şi astăzi adesea; iar eu îl folosesc ca temei pentru predica de la slujba cununiei. Personajul inocent de odinioară nu mai este astăzi acelaşi şi de aceea nu am să vă dau numele, dar o să îl recunoaşteţi din text. În cântecul respectiv se vorbeşte despre o iubire mai presus de măriri, de căderi, de cuvânt, pe care o regăsim la Sfântul Apostol Pavel, în Sfânta Scriptură, în Epistola I către Corinteni. Este vorba despre o iubire inefabilă, mai presus de orice, pe care noi o cântăm și o adresăm celor pe care noi credem că îi iubim şi că ne iubesc, dar nu ne dăm seama că aceste cuvinte mari, în realitate, sunt resortul lui Dumnezeu şi trebuie să le raportăm la El! Este foarte greu să simţi o astfel de iubire faţă de un semen al tău; reușești să simţi, dar nu poţi să o realizezi; poţi să o realizezi doar cu cel care reuşeşte să iubească cu adevărat şi până la capăt; ori, acela este Dumnezeu!

Revenind, așadar, pocăinţa, la care suntem invitaţi de Mântuitorul Hristos, presupune şi un moment în care să se recunoaştem așa cum suntem, dar, mai ales și mai important, trebuie să devină o stare permanentă de umilință, de smerenie. Pocăinţa trebuie să devină lucrătoare; să lucreze mântuirea noastră. Pocăinţa trebuie să ne zdrobească inima, să ne-o înfrângă pentru a deveni smerită; dar, mai mult decât atât, să ne rănească de dragostea lui Dumnezeu, Cel care niciodată nu dezamăgeşte, Cel care niciodată nu înşală, Cel care iubeşte şi se numeşte cu adevărat: Iubire. Amin!

^[1] Predică la Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului), Catedrala Mitropolitană, Cluj-Napoca, jud. Cluj, 12 ianuarie 2014.