Pace celor ce vin, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă!
Iată Roaba Domnului!:

Iată Roaba Domnului![1]

În ultimii ani, ni se adresează ironii şi mustrări din partea credincioşilor noştri, care nu înţeleg prea bine legătura duhovnicească dintre Dumnezeu şi om, pentru faptul că folosim încă formula de „robul lui Dumnezeu” sau „roaba lui Dumnezeu”. Îndeosebi la slujba cununiei, când asistenţa este destul de amestecată, noi, preoţii slujitori, simţim această ironie şi, de multe ori, o şi auzim. Nu puţini sunt cei care încearcă să ne determine să nu le mai folosim, considerând că ele sunt formule învechite şi că nu se mai potrivesc omului contemporan, postmodern.

Vrednicul de pomenire Bartolomeu Mitropolitul, părintele nostru, în Cartea deschisă a Împărăţiei, care este o tâlcuire a dumnezeieştii Liturghii, aminteşte despre acest lucru, explicând foarte frumos, în contextul ecteniei pentru morţi, ce înseamnă să fii „rob al lui Dumnezeu”. La început, a fi robul cuiva constituia un privilegiu, o calitate şi o demnitate, de altfel, doar împăratului i se îngăduia să aibă robi, iar ei erau foarte rari. Probabil că împăratul avea un singur rob, care era intimul său, care îl cunoştea cum se cunoştea pe el însuşi, căruia îi împărtăşea toate tainele, toate secretele. Nimeni, nici chiar familia regelui, nu cunoştea atât de bine tainele împăratului decât acest rob. Aşadar, iniţial, calitatea de rob era un privilegiu, o demnitate. Cu timpul, oamenii au abuzat de putere şi au făcut în aşa fel încât robul a devenit cea mai umilă fiinţă, dacă mai poate fi numită aşa, fiindcă, la un moment dat, robii au ajuns să nu mai fie socotiţi oameni. S-a ajuns, astfel, la o epocă a sclavagismului, pentru că s-a degradat înţelegerea relaţiilor interumane.

În Vechiul Testament – dacă vom citi cu atenţie – vom vedea că această calitate, în relaţie cu Dumnezeu, era privilegiul unor oameni care Îl slujeau într-adevăr! În Vechiul Testament, doar câteva persoane au fost numite, de Dumnezeu Însuşi, robi ai Lui. Unul dintre ei a fost Avraam, cel în stare să îşi jertfească pe unicul său fiu, pentru Dumnezeu. Practic a şi făcut-o: nu a dus gestul până la capăt datorită intervenţiei divine, dar, prin faptul că L-a ascultat pe Dumnezeu şi a dat curs acestei cereri, el a trăit pe deplin momentul. Unul ca acesta a fost numit, de Însuşi Dumnezeu, robul Său! De asemenea, Isaac şi Iacov! Pe un alt rob al lui Dumnezeu îl veţi descoperi dacă veţi citi Cartea lui Iov din Vechiul Testament. Rob al lui Dumnezeu a fost şi David împăratul, din seminţia căruia S-a născut Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin cea pe care o prăznuim, încă din această seară, anume prin Maica Domnului.

Omul care a înţeles, pe deplin, că această calitate de a fi roabă a lui Dumnezeu este un privilegiu şi o demnitate este Maica Domnului. Nimeni nu a reuşit, cum a reuşit ea, să se identifice cu această calitate! Ea însăşi, în momentul în care i s-a vestit întruparea Mântuitorului Hristos, a răspuns: „Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1, 38). În acel moment, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat în fiinţa ei, în făptura ei, în pântecele ei! Pentru că a înţeles pe deplin ce înseamnă să fii rob al lui Dumnezeu, Fecioara Maria a avut privilegiul să devină mama, după trup, a Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.

La aceasta au contribuit trei factori. Primul factor l-au constituit părinţii ei, dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana. Este foarte important să ai părinţi dumnezeieşti şi sfinţi, fiindcă ei îţi pot oferi acest potenţial, să devii rob al lui Dumnezeu. Al doilea factor este chiar viaţa Maicii Domnului, care a fost trăită pe placul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu şi-a împlinit, prin ea, voia, adică planul dumnezeiesc de întrupare a Fiului Lui! Al treilea factor a fost ascultarea ei deplină.

Din păcate, se poate vorbi şi despre partea negativă a înrobirii de bunăvoie, zicând despre cineva că este rob al păcatului, al unei patimi. De pildă, când cineva este robul băuturii, îl şi identifici cu patima, îi spui beţiv. Păcatele şi, mai ales, patimile, adică – să le zicem – aceste robii negative, îţi anulează identitatea, până la urmă, încât tu nu îţi mai aparţii, ci devii robul patimii respective şi, în definitiv, robul celui rău, al diavolului ori devii chiar diavol!

Năzuinţa şi străduinţa noastră, a creştinilor, este de a deveni, cu adevărat, robi ai lui Dumnezeu. Dacă devii rob al lui Dumnezeu, devii dumnezeu prin har! Aşa s-a întâmplat Fecioarei Maria care, în momentul acceptării şi asumării planului dumnezeiesc, grăind „Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”, L-a primit în fiinţa ei pe Însuşi Dumnezeu şi a devenit dumnezeu prin har. Şi noi, în momentul în care Îl primim pe Dumnezeu în fiinţa noastră, putem deveni dumnezei prin har. De altfel, Sfântul Apostol Pavel spune, la un moment dat, având această experienţă: „nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine” (Ga 2, 20).

Aşadar, să vă bucuraţi că sunteţi robi ai lui Dumnezeu şi că Biserica vă numeşte aşa! Să dea Dumnezeu ca să devenim cu toţii robi adevăraţi ai Lui, ceea ce înseamnă o calitate, un privilegiu, o demnitate, ce ne aduce mai aproape de Maica Domnului, care a înţeles, cu adevărat, ce înseamnă să fii rob al lui Dumnezeu. Amin!



[1] Cuvânt la Înainte-prăznuirea Naşterii Maicii Domnului, Sfânta Mânăstire „Naşterea Maicii Domnului”, Piatra Fântânele, jud. Bistrița-Năsăud, 07 septembrie 2013.


->