Brațele părintești...!^[1]

Şi a zis: „Un om avea doi fii. Şi cel mai tânăr din ei i‑a zis tatălui său: Tată, dă‑mi partea de avere ce mi se cuvine. Şi el le‑a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s’a dus într’o ţară’ndepărtată şi acolo şi‑a risipit averea trăind în desfrânări.

Şi după ce a cheltuit totul, s’a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându‑se, s’a alipit de unul din locuitorii acelei ţări, iar acesta l‑a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să‑şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu‑i dădea. Dar venindu‑şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându‑mă, mă voi duce la tatăl meu şi‑i voi spune: Tată, greşit‑am Cerului şi faţă de tine; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă‑mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi sculându‑se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, tatăl său l‑a văzut şi i s’a făcut milă şi, alergând, i‑a căzut pe grumaz şi l‑a sărutat. Şi i‑a zis fiul: Tată, greşit‑am Cerului şi faţă de tine şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi‑i degrabă haina cea mai scumpă şi‑l îmbrăcaţi, şi inel puneţi‑i pe mână, şi încălţăminte în picioare; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi‑l şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, pierdut era şi s’a aflat. Şi au început să se veselească.

Iar fiul lui cel mai mare era la ţarină. Şi când a venit şi s’a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi chemând‑o pe una din slugi, a întrebat: Ce sunt acestea? Iar ea i‑a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l‑a primit sănătos. Şi el s’a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl său, ieşind, îl ruga. Iar el, răspunzând, i‑a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi‑am călcat porunca. Şi mie niciodată nu mi‑ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei; dar când a venit acest fiu al tău, care ţi‑a mâncat averea cu desfrânatele, pentru el ai înjunghiat viţelul cel îngrăşat...

Iar el i‑a zis: Fiule, tu’ntotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s’a aflat”.

(Luca 15, 11‑32)

Nu ştiu dacă vreau să rostesc neapărat un cuvânt de învăţătură, nici nu m‑am pregătit pentru el, decât că, în momentul în care am ştiut că voi veni să slujesc la Agrişteu, foarte multe aduceri aminte mi‑au revenit în minte şi le‑am trăit aievea...!

Una dintre amintirile care îmi stăruie acum în minte este că în această biserică am predicat pentru prima oară. Aveam 18 ani; eram în anul întâi de seminar; cred că era Duminica Mironosiţelor, a 3‑a după Paşti; şi am predicat la îndemnul părintelui Ionel, aici, la Agrişteu, unde în biserică erau cam cinci persoane, poate şase‑şapte şi toţi bătrâni. M‑am bucurat că au fost puţini pentru că emoţiile de atunci nu se compară cu cele de acum, nu că acum n‑ar fi. Un preot nu poate predica fără emoţiile de rigoare.

Au trecut 21 de ani de când nu am mai predicat în această biserică şi nici nu am slujit. Am slujit cu părintele Ionel, când eram diacon, acum peste 20 de ani, în parohia Bălan, unde părintele a fost o vreme preot paroh şi unde eu am copilărit vreme de 15 ani.

Dar, totuşi, înainte de a vă mai spune câteva amintiri comune cu părintele Ionel, am să vă rostesc şi un cuvânt de învăţătură, pentru că evanghelia de astăzi prezintă una dintre cele mai frumoase parabole pe care le‑a rostit Mântuitorul Iisus Hristos: a fiului risipitor.

Ne sunt înfăţişate trei persoane: tatăl şi cei doi fii. Sigur că tatăl ne duce cu gândul la Dumnezeu, pentru că pe El Îl reprezintă şi Lui ne adresăm în rugăciunea de căpetenie, rugăciunea domnească, zicând: „Tatăl nostru Care eşti în ceruri...”. Cei doi fii: cel mare era cuminte şi a rămas lângă tatăl lui, l‑a ascultat şi i‑a sporit averea, şi nu i‑a ieşit niciodată din cuvânt; iar cel mic şi‑a cerut partea de avere, a plecat departe, în lume, unde și‑a mâncat şi cheltuit banii cu desfrânatele, şi ajunge să ducă foarte multe lipsuri, dar, în cele din urmă, se întoarce.

Tatăl, fiul cel mare şi fiul cel mic sunt trei persoane în care trebuie să ne regăsim, fiecare dintre noi. Sigur că cea mai importantă persoană din evanghelie este tatăl, mai ales că Îl reprezintă pe Dumnezeu, dar nouă ne place cel mai mult fiul cel mai mic, cred eu. Dacă vom citi pentru prima dată această evanghelie, cu siguranţă ne va sensibiliza mai tare şi ne va rămâne la suflet istoria fiului cel mai mic. Aşa este şi cu Dumnezeu, şi aşa este şi cu părinţii noştri după trup. Întotdeauna, şi Dumnezeu şi părinţii noştri după trup au avut grijă mai mult de cei care nu au fost aşa cum şi‑ar fi dorit! Întotdeauna!

În sensul acesta, Sfânta Scriptură vorbește despre oaia cea rătăcită sau despre drahma cea pierdută! Mai mult, Dumnezeu‑Fiul a renunţat la slava Lui cerească şi S‑a întrupat în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos; ceea ce numim noi, teologii, chenoză; S‑a deşertat de slavă! Pentru cine? Pentru fiul cel rătăcit, Adam! Şi prin Adam, pentru întreg adamul, aşa cum spune părintele Sofronie Saharov, ucenicul Cuviosului Siluan Athonitul. Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; este o singură făptură şi atâtea persoane câte au fost şi vor fi de la Adam încoace şi până la sfârşitul veacurilor; după chipul lui Dumnezeu, Care este Unul în fiinţă şi întreit în Persoane! De aceea și păcatul strămoşesc îl moştenesc oamenii până la sfârşitul veacurilor, iar răscumpărarea s‑a putut realiza printr‑o singură persoană: Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos! Ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan că: „Dumnezeu într‑atât de mult a iubit lumea încât pe Unicul Său Fiu L‑a dat ca să moară pentru noi şi pentru a noastră mântuire”! Deci, toată lucrarea de mântuire, pe care o regăsim în paginile Sfintei Scripturi a Vechiului Testament şi mai ales a Noului Testament, are ca obiect pe fiul rătăcit. Care fiu? Cel dintâi: Adam! Şi, prin prelungire, se regăseşte în fiecare dintre noi. Fiecare, la rându‑ne, am greşit și am adăugat la păcatul lui Adam; Îl supărăm pe Dumnezeu în fiecare clipă şi ceas şi ne irosim toată moştenirea pe care ne‑a dat‑o Dumnezeu fiecăruia. Pentru că am primit de la Dumnezeu daruri, puteri şi valenţe, pe care nu le punem în slujba Lui; le punem în slujba binelui nostru propriu; şi, de cele mai multe ori, puterile noastre sufleteşti şi trupeşti, le folosim spre rău. Evanghelia de astăzi este exemplul cel mai la îndemână: fiul risipitor şi‑a consumat energiile, nu numai materiale, ci şi sufleteşti şi trupeşti, prin unul dintre păcatele cele mai mari, şi anume, desfrâul!

Apostolul care s‑a citit astăzi, din Epistola către Corinteni – să reluaţi şi să recitiţi capitolul respectiv! –ne arată de ce Biserica osândește și canoniseşte atât de aspru păcatul desfrânării. În capitolul 6, versetele de la 12 la 20, se spune că trupul omenesc este templu al Duhului Sfânt, că păcatul desfrânării nu se săvârşeşte în afară de trup, ci în trup şi că, prin acest fapt, se întinează, se spurcă, se desacralizează templul Duhului Sfânt! Dacă o biserică se desacralizează, îşi pierde sfinţenia, pentru că în ea s‑au întâmplat lucruri care nu sunt după voia lui Dumnezeu, se resfinţeşte! Trebuie resfinţită cu tot ceea ce aţi văzut nu demult, atunci când s‑a resfinţit această frumoasă biserică! Şi omul care păcătuieşte şi, mai ales, cel ce cade în acest păcat mare, trebuie să se resfinţească; şi nu numai pe dinafară, ci şi pe dinlăuntru, aşa cum se resfinţeşte o biserică, un templu, pentru că trupul omenesc este templu al Duhului Sfânt...!

Evanghelia de astăzi enumeră şi ne spune cum şi‑a recâştigat starea dintâi fiul risipitor!

Este o asemănare extraordinară cu ceea ce se întâmplă la tunderea în monahism; când un om, un tânăr sau o tânără, nu contează vârsta, doreşte să îşi închine viaţa definitiv lui Dumnezeu, se duce la mânăstire şi după câţiva ani primeşte chipul monahal, este tuns în monahism. Slujba de călugărie începe cu o cântare foarte frumoasă, care spune: „Braţele părinteşti, sârguieşte a le deschide mie, că în desfătări am cheltuit toată viaţa mea; spre bogăția cea necheltuită a îndurărilor Tale privind, Mântuitorul meu; acum nu trece cu vederea inima mea cea sărăcită, căci către Tine, Doamne, cu umilință strig: am greșit, Părinte, la cer și înaintea Ta!”.

Deci, primul lucru care trebuie să îl facem atunci când am păcătuit, şi mai ales atunci când vrem să ne dăruim total lui Dumnezeu, este să ne întoarcem în braţele Lui, și El ne va primi aşa cum tatăl din evanghelia de astăzi l‑a îmbrăţişat pe fiul lui cel mic, sărutându‑l.

Haina cea mai scumpă care este? Aţi auzit la botez spunându‑se: „Câţi în Hristos v‑aţi botezat, în Hristos v‑aţi şi’mbrăcat”. Așadar, haina cea mai scumpă, pe care ne‑a oferit‑o Dumnezeu la botez, este înveșmântarea cu Hristos! Ori de câte ori păcătuim, pătăm și întinăm haina botezului! Taina Spovedaniei este soluția; ea este Taina întoarcerii fiului risipitor...!

La călugărie ne şi îmbrăcăm cu haine noi, negre, deşi ele s‑ar cuveni să fie albe. Oare de ce? Pentru că opţiunea pentru călugărie nu trebuie să aibă motivație egoistă. Monahul trebuie să își asume neamul din care se trage, chiar întreaga umanitate, întreg adamul, ca să revin! Este dator să se roage pentru întreaga lume! Şi atunci, cumva, monahul îşi asumă păcatele întregii lumi precum Iisus Hristos; iar hainele lui sunt negre, nu albe, pentru că trebuie să aibă în minte, în permanenţă, această realitate a asumării, pe lângă păcatele personale, şi ale întregii lumi, pentru care este dator să se roage. De asemenea, hainele lui cernite trebuie să‑i aducă aminte permanent că nu‑și mai aparține, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel care zice: „Sau nu stiți..., că voi nu sunteți ai voștri?” (I Cor. 6, 19), iar în cele din urmă, să trăiască și să mărturisească: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”!

Încălţămintea fiului risipitor, a monahului, dar şi a oricărui creştin, are aceeași semnificație ca la Taina Sfântului Botez. După ce pruncul este miruit pe frunte în numele Sfintei Treimi, se continuă pe piept – „spre tămăduirea sufletului”, pe spate – „şi a trupului”, pe mâini, preotul zicând: „mâinile Tale m‑au făcut şi m‑au zidit”, și pe picioare – „ca să umble în căile Tale”. Aceasta este semnificaţia încălţămintei: să ne poarte pe căile lui Dumnezeu...!

Inelul are dublă semnificaţie în parabola Mântuitorului. În primul rând, prin inel, tatăl l‑a primit în starea de fiu, şi nu de argat, de slugă, aşa cum i s‑a cerut. Deci inelul înseamnă restabilirea calităţii de fiu! Dar inelul reprezintă şi logodna. De aceea am și făcut această asemănare cu monahismul, pentru că tunderea în monahism se mai numeşte logodirea marelui şi îngerescului chip; cel ce se călugăreşte nu face altceva decât că se logodește cu Mirele Hristos. Monahii ortodocşi nu primesc inel la călugărie, doar cei catolici! Cei ortodocşi, primesc la călugărie camilafca, ce este simbolul logodnei cu Biserica şi cu Capul ei: Mirele Hristos. Marea majoritate sunteţi căsătoriţi și purtaţi pe degetul inelar verigheta, ştiţi ce semnificaţie are inelul pe care îl primiți la logodnă? Inelul are o formă circulară; este fără de început şi fără de sfârşit. Cine este fără de început şi fără de sfârşit? Dumnezeu!

Inelul reprezintă și iubirea! Dar ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan că: „Dumnezeu este iubire; şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”. Deci, inelul reprezintă iubirea întemeiată pe credința în Dumnezeu, este reprezentarea iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni şi a oamenilor faţă de Dumnezeu!

Iar Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos este imaginea viţelului cel îngrăşat din evanghelia de astăzi! (...)

Închei, revenind la inelul pe care l‑a primit fiul risipitor; este foarte important pentru devenirea noastră duhovnicească – prilej de meditație adâncă...! Toată osteneala noastră este zadarnică dacă nu Îl iubim pe Dumnezeu! Chiar dacă reușim să fim fiul cel cuminte, dacă nu Îl iubim pe Dumnezeu, zadarnică credinţa noastră, zadarnică străduinţa noastră, rugăciunea, postul, împărtăşirea...! Pentru că aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă din lege: Să iubești pe Dumnezeu...! Să Îi mărturisim lui Dumnezeu că Îl iubim şi să ne străduim să o şi facem, să Îi arătăm...! Doamne, îmi ești atât de drag, încât îmi vine să Te „mănânc”...! Amin!

^[1] Predică rostită în Duminica a 34‑a după Rusalii (a întoarcerii Fiului Risipitor), la Parohia Agrişteu, jud. Mureș, 12.02.2012.