Sfântul Mare Mucenic
şi Tămăduitor Pantelimon
Pentru acest sfânt locaş, în special pentru această comunitate creştină, sărbătoarea de astăzi este de foarte mare importanţă, pentru că este prăznuit patronul dumneavoastră: Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon. Nici nu vă puteţi gândi cât de mult vă sprijină acest sfânt patron în tot ceea ce săvârşiţi aici, atât pe dumneavoastră, credincioşii, cât mai ales pe părintele dumneavoastră duhovnicesc.
El este mare mucenic şi tămăduitor. Mucenicia lui nu s‑a sfârşit, s‑a înveşnicit! Iar, puterea de a tămădui, de asemenea, se revarsă asupra celor care au nevoie și care îl cheamă în rugăciuni. Este mare acest sfânt al Bisericii! În această zi, în toată lumea creştină, fie ortodoxă, fie catolică, este sărbătorit şi cinstit cum se cuvine. Întreaga creștinătate are nădejde la darurile cu care ne poate înzestra pe fiecare dintre noi pentru a reuşi să răzbim în această lume şi îi urmează credința.
Mucenicia este calitatea care, în vremurile pe care le trăim, trebuie să devină o virtute a fiecăruia dintre noi. Mucenicia la care suntem chemaţi astăzi a căpătat alte valenţe. Mucenicia zilelor noastre este răbdarea pe care trebuie s‑o avem pentru a ne putea purta crucea vieţii! Cred, din tot sufletul, şi propovăduiesc că mucenicia vremurilor din urmă este răbdarea! Or, această mucenicie a răbdării nu se trăieşte doar o clipă, mai multe ore sau mai multe zile, ci o viaţă întreagă. O viaţă întreagă trebuie să ne mucenicim în răbdare. Nu este încotro! Chiar dacă fugim, nu mai vrem să răbdăm, dezertăm, ne păcălim cu tot felul de surogate care ne stau la îndemână şi mai ales cu cele pe care ni le serveşte societatea de azi, de răbdat tot trebuie să răbdăm. Important este să răbdăm cu folos, spre sfinţirea vieţii noastre şi nu spre osândă. Nu avem încotro şi răbdăm cârtind! Răbdarea este însoţită de vaiete permanente și, nu de puţine ori, de hulă împotriva lui Dumnezeu pe care Îl întrebăm de ce? şi de ce nouă? şi de ce ai noştri? Atunci răbdarea noastră nu mai este folositoare şi nu ne sfinţeşte viaţa, ci ne osândeşte şi viaţa noastră devine tristă, se consumă într‑un spaţiu strâmt şi, în cele din urmă, duce la o deznădejde cruntă, iar deznădejdea înseamnă păcat împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă nici în veacul de acum nici în cel ce va să fie. Adică datorită nerăbdării riscăm mântuirea! De aceea primul lucru pe care ni‑l descoperă acest mare sfânt al Bisericii este mucenicia răbdării care trebuie asumată de fiecare şi, mai ales, mucenicia vremurilor de pe urmă pe care le trăim. Deci, dacă răbdăm, să răbdăm cu folos şi spre mântuirea sufletelor noastre, nu spre osândă veşnică!
Al doilea lucru pe care ni‑l pune Biserica înaintea ochilor noştri duhovniceşti şi care Sfântul Pantelimon îl are ca lucrare permanentă și perpetuă este darul lui Dumnezeu al facerii de minuni, al tămăduirii sufleteşti şi trupeşti. Şi aş vrea să vă reţin atenţia cu un amănunt care ar trebui să ne preocupe din ce în ce mai mult viaţa noastră duhovnicească, pentru că noi suntem chemaţi să devenim oameni integrali, aşa cum au fost sfinţii; numai omul integral se mântuieşte.
Atunci când protopărinţii noştri au căzut în păcatul neascultării s‑a întâmplat un lucru pe care‑l resimţim până azi şi până la sfârşitul vieţii. Cele trei valenţe, cele trei calităţi care ne diferenţiază de regnul animal: raţiunea, voinţa şi sentimentul, înainte de cădere erau în armonie în fiinţa omului; ce simţea inima, gândea şi mintea, iar întreaga fiinţă a omului o punea în lucrare. În momentul căderii, aceste trei valenţe s‑au despărţit una de alta. Şi omul una simte, alta gândeşte şi alta face. Aceste trei valenţe s‑au despărţit şi ele trebuie neapărat să ajungă din nou la unitate. Dacă nu, omul rămâne o fiinţă dezbinată în ea însăși și riscă să‑și piardă sufletul! Această tămăduire s‑o cerem Sfântului Pantelimon! Dumnezeu să reunească cele trei calităţi ale fiinţei noastre: raţiunea, voinţa şi sentimentul. Însuși Dumnezeu își dorește și ne cere în cea mai importantă poruncă din lege: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, cu tot cugetul tău, cu toată vârtutea ta...”, această unitate. Să‑L iubim din toată inima, cu toată mintea şi lucrarea noastră. Nu este suficient să fim sentimentali, să‑L iubim pe Dumnezeu şi să mărturisim acest lucru doar cu buzele noastre. Trebuie să‑L iubim pe Dumnezeu şi cu mintea noastră și să‑I demonstrăm prin faptele credinţei noastre. Așa a fost Sfântul Pantelimon, care a reuşit să‑L iubească pe Dumnezeu cu întreaga sa fiinţă şi să‑şi dea viaţa pentru El.
Aceste două lucruri am dorit să vi le pun astăzi la suflet, iubiţi creştini, de ziua acestei parohii, de fapt, ziua dumneavoastră duhovnicească. Pe acest patron trebuie să vi‑l însuşiţi nu doar în ziua prăznuirii sfântului sau duminica şi în sărbători când veniţi la biserica lui. Sfântul Mucenic și Tămăduitor Pantelimon este patronul întregii comunităţi atât cât va exista această parohie din care faceți parte. Așadar, trebuie să‑l purtaţi oriunde sunteţi şi mai ales în casele și în familiile dumneavoastră. El vă învață și vă ajută să răbdaţi până la sfârşit, pentru că ne spune Sfânta Scriptură: „doar cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”; să răbdați spre mântuirea, și nu spre osândirea, sufletelor noastre. Să cerem insistent tămăduire de la Dumnezeu prin Sfântul Pantelimon pentru a redobândi armonia fiinţei noastre; să devenim fiinţe integrale şi să gândim, să simţim şi să lucrăm ceea ce este de folos pentru mântuirea sufletelor noastre şi a semenilor noştri. Amin!