Tunderea în monahism
– o vinere a pătimirilor!
Slujba călugăriei, prin ea însăşi, este o predică teribilă, aşa cum, de pildă, este crucea Mântuitorului Hristos!
Crucea, pe care o avem totdeauna înaintea noastră atunci când săvârşim Sfânta Liturghie, o vedeţi şi acum, de fapt la fiecare slujbă, în spatele Sfintei Mese, este o predică şi vorbeşte prin ea însăşi; şi cred că atât la tunderea în monahism, cât şi la ziua Crucii poate ar trebui să lăsăm lucrurile să vorbească de la sine. Totuşi, pentru că suntem oameni şi pentru că setea noastră nu se sfârşeşte, chiar dacă din când în când ne mai adăpăm cu apa cea duhovnicească, am să vă spun totuşi câteva lucruri.
Dacă am pornit de la faptul că avem în faţa ochilor noştri crucea Mântuitorului Hristos şi pentru că deja am intrat în praznicul Înălţării Sfintei Cruci, vreau să vă spun că nu este zi mai potrivită pentru a se întâmpla o astfel de jetfire cum a fost cea din seara aceasta. Tunderea în monahism este un moment solemn cu o încărcătură teribilă! Ar trebui să fie foarte intim, dar nu se poate acest lucru pentru că orice tundere în monahism, ca şi orice cununie, de altfel, se face cu martori. La tunderea în monahism, la călugărie, se pun naşi, ca la cununie. Aţi auzit rostindu‑se în rugăciuni că de faţă stau: Mântuitorul Hristos şi Preacurata Lui Maică, sfinţii mucenici şi sfinţii cuvioşi, dar şi obştea care o primeşte pe cea care a luat chipul monahicesc, familia şi toţi credincioşii care vin să participe la evenimentul respectiv. Ar trebui să fie de maximă intimitate, dar nici jertfa de pe cruce a Mântuitorului Iisus Hristos n‑a fost foarte intimă. Am văzut‑o pe maica răstignindu‑se, chiar i‑am zis: „Răstigneşte‑te!”. Nu mi‑am dat seama pe moment, dar imediat mi‑au răsunat cuvintele mulţimii, adresate celor care aveau puterea să‑L răstignească pe Hristos: „Ia‑L, ia‑L, răstigneşte‑L!”. Aduceţi‑vă aminte de Săptămâna pătimirilor...! În urma celor trei stări ale imnului: „Brațele părintești...”, când a ajuns în faţa lui Hristos s‑a închinat, a făcut trei metanii şi s‑a aşternut în semnul Sfintei Cruci pe acest altar şi în felul acesta a mărturisit, a cerut şi a şi primit chipul cel monahicesc, logodirea marelui şi îngerescului chip.
De ce nu ar fi zi mai potrivită ca aceasta pentru o tundere în monahism? Fără cuvinte...! Uitaţi‑vă la crucea Mântuitorului Hristos şi aduceţi‑vă aminte de ceea ce aţi văzut mai înainte, câtă asemănare şi nu la întâmplare...!? S‑au cântat „Braţele părinteşti, sârguiește a mi le deschide...!”. Azi fiind Înălţarea Sfintei Cruci şi având crucea Mântuitorului Hristos de faţă, cum sunt braţele...? Sunt deschise...! Noi am cântat şi am cerut ca Hristos să‑şi deschidă braţele, dar ele, înainte de a cere noi – şi să luăm aminte! – s‑au deschis şi iată‑le stând în permanentă deschidere pe lemnul Sfintei Cruci.
Atât maica Atanasia, cât toate maicile şi toţi călugării şi – de ce nu? – toţi creştinii suntem chemaţi la această dăruire! V‑am spus, nu de multă vreme, când am fost la tunderile celor două maici de la Mânăstirea Nicula, că orice fel de slujire a lui Dumnezeu presupune o stare monahală. Aceasta nu înseamnă numai a monahilor ci şi a preoţilor, a credincioşilor şi a tuturor creştinilor. De aceea, de pildă, Biserica noastră strămoşească a rânduit atâtea posturi. Postul este o stare monahală, călugărească. Posturile de peste an şi fiecare miercuri şi vineri sunt chemări la viața monahală; când postești ești călugăr...! Orice nevoinţă duhovnicească presupune și duce la o stare monahală, adică la o stare de dăruire totală lui Dumnezeu.
Acum un an, când trei dintre viețuitoarele de aici au devenit călugărițe, le‑am tuns tot pe acest altar și le‑am vorbit despre faptul că fecioria este un vot al iubirii. Castitatea este importantă, dar, dincolo de aspectul fizic şi pe lângă acesta, să copleşească fecioria inimii, asemeni Maicii Domnului. Maica Domnului este feciorelnică şi în inima ei, adică inima ei nu a aparţinut niciodată nimănui decât numai lui Dumnezeu. Noi nu suntem consecvenţi, de aceea Dumnezeu, supărat, spune: „poporul acesta mă cinsteşte doar cu buzele, dar cu inima este departe de Mine”.
Şi acum, pe lângă acestea două, starea monahală şi fecioria inimii, rămâne urmarea lui Hristos și asemănarea cu El, în chip desăvârşit. Aţi auzit cântându‑se, înainte de evanghelie: „Câţi în Hristos v‑aţi botezat, în Hristos v‑aţi şi îmbrăcat” și, de asemenea, chemarea: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑şi ia crucea sa şi să‑Mi urmeze Mie”.
Hristos rămâne modelul chipului omenesc care a ajuns la asemănare! Mă refer la omul Iisus Hristos, chip al lui Dumnezeu, care a ajuns la asemănare, încât l‑a ridicat pe om de‑a dreapta lui Dumnezeu‑Tatăl, aşa cum prea bine ştim de la sărbătoarea Înălţării Domnului.
Ce înseamnă Hristos model, maică Atanasia şi iubiţi credincioşi? Înseamnă: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu!” și „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu!”. Suntem impresionaţi în timpul Sfintei Liturghii de acest moment şi ştim că atunci se prefac darurile de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Da! Dar nu s‑ar fi putut ajunge la această lucrare dacă nu se frângea Trupul lui Hristos pe lemnul crucii şi dacă nu curgea Sângele Lui. Poate că nu înţelegem, dar vom cunoaște, toate la vreme, faptul că nu ne aparţinem, că rostirea de la fiecare slujbă, „pe noi înşine, unii pe alții, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, nu trebuie să rămână numai la nivel de rugăciune, ci ea trebuie să se împlinească cu adevărat. Ne vom da seama, poate, la sfârşitul vieţii noastre, când ne vom reproșa: oare am dat până la ultima picătură de sânge pentru Domnul, aşa cum au făcut‑o mucenicii? Ne‑am lăsat carnea sfâşiată de „fiare”? Într‑o lume ca aceasta suntem înconjuraţi de fiare, de oameni sălbăticiți, dar și de patimi...! Ne‑am lăsat noi sfâşiaţi şi măcinaţi până la ultimul gram din acest trup? Şi dacă nu va fi aşa, în zadar toată nevoinţa noastră, atât a monahilor cât şi a creştinilor, în general, şi cu risc mântuirea noastră...! Amin!