Să luăm aminte:
Sfintele, vouă, sfinților![1]

Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri.

Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n’am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra ei.

Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine.

Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: „Iată, noi pe toate le-am lăsat şi Ţi-am urmat Ţie. Deci, nouă ce ne va fi?” Iar Iisus le-a zis: „Adevăr vă spun că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la naşterea din nou a lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau ţarini sau case pentru numele Meu, însutit va primi şi viaţa veşnică va moşteni. Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi la urmă, şi cei de la urmă vor fi întâi”.

(Mt 10, 32-35; 37-38; 19, 27-30)

Mare este ziua de astăzi...! Este asemenea zilei Cincizecimii, pe care am prăznuit-o acum o săptămână. De ce este mare şi de ce este asemenea zilei Cincizecimii? Pentru că astăzi este Duminica Tuturor Sfinţilor. Iar în duminica trecută, a Cincizecimii, a fost întemeiată Biserica, care înseamnă obştea Sfinţilor. De altfel, în ziua Cincizecimii s-au botezat ca la trei mii de suflete, care au şi devenit cea dintâi comunitate creştină, adică Biserica. Or, Biserica şi comunitatea creştină au rostul de a conduce pe cel botezat spre Împărăţia Cerurilor. Biserica şi comunitatea creştină au rostul de a-l sfinţi pe cel botezat. Biserica şi comunitatea creştină au rostul de a-l mântui pe cel botezat!

Astăzi, sărbătorim Duminica Tuturor Sfinţilor, adică a celor care s-au sfinţit, s-au mântuit şi care au ajuns în Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă comunitate. Comunitatea în comuniune a tuturor sfinţilor lui Dumnezeu! Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica! Astăzi şi oricând, la Sfânta Liturghie, după ce darurile de pâine şi vin se transformă în Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, se înalţă Sfântul Agneţ, adică Trupul lui Hristos, şi se zice: „Să luăm aminte, Sfintele, sfinţilor”. În traducerea mai exactă, pe care o face vrednicul de pomenire Bartolomeu Mitropolitul, cel care a sfinţit această biserică, este: „Să luăm aminte, Sfintele, vouă, sfinţilor”. Cu adevărat rostim „Sfintele, vouă, sfinţilor”, pentru că Sfintele Taine, Trupul şi Sângele Domnului, se dăruiesc comunităţii creştine, iar, în primele veacuri, comunităţii creştine i se spunea „adunarea sfinţilor”. Iar, cei ce se împărtăşesc, ca toţi cei care sunt prezenţi la Sfânta Liturghie devin şi sunt sfinţii lui Dumnezeu.

Vă puteţi închipui că noi, astăzi, nu numai că am trăit o stare de sfinţenie, ca dar al lui Dumnezeu, pentru că suntem aici, ci noi înşine şi toţi laolaltă, vreme de două ceasuri, am devenit sfinţii lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi, prin Sfintele Taine, ni S-a dăruit nouă, Trup şi Sânge, revărsându-Se în adâncul fiinţei noastre, şi pentru cei ce s-au împărtăşit efectiv, şi pentru cei care nu s-au împărtăşit, sperăm că din binecuvântate pricini. Aşadar, în fiecare duminică sau sărbătoare, când ajungeţi la Sfânta Liturghie, sunteţi într-o stare de sfinţenie. Iar starea respectivă de sfinţenie vă îndreptăţeşte ca, la Sfânta Liturghie, întotdeauna cu pregătirea cuvenită, să vă împărtăşiţi cu Sfintele lui Hristos Taine. Vrednicia nu este a noastră, este a lui Dumnezeu, Care Se dăruieşte. Ne şi spune Sfânta Scriptură că, înainte de a-L iubi noi pe Dumnezeu, „El ne-a iubit întâi” (1 In 4, 9). Deci, înainte de a dori şi a cere împărtăşirea cu Dumnezeu, Dumnezeu ne doreşte, ne cere, vine şi ni Se împărtăşeşte nouă, tuturor.

Dacă am fi sinceri, cel puţin la această Liturghie smerită de astăzi, în care am improvizat un sonorizarea, ca să puteţi auzi tot ce se întâmplă la sfânta slujbă, ne-am desprins de pe pământ, nu doar în sensul că suntem la o oarecare altitudine, ci ne-am desprins de pe pământ, pentru că am reuşit, împreună, să formăm o comuniune de rugăciune, iar Dumnezeu a primit rugăciunea noastră. A primit-o, pentru că am simţit acest lucru noi, preoţii, dar şi dumneavoastră, credincioşii. Dar vom simţi şi după ce plecăm de aici, pentru că binecuvântarea lui Dumnezeu ne va urmări vreme îndelungată, atâta timp cât ne aducem aminte că astăzi am fost aici şi că am format o comunitate de sfinţi, de sfinţi ai lui Dumnezeu, pentru că aceasta ne dorim. Oare ne dorim altceva? Oare ce ar putea omul să îşi dorească mai mult în această viaţă decât să Îi aparţină lui Dumnezeu? Cui să aparţină? Aţi auzit în Sfânta Evanghelie de astăzi: „Cel ce‑şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce‑şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Deci, cui să îi aparţinem? Mamei, tatălui, copiilor noştri, celor dragi ai noştri? Să Îi aparţinem lui Dumnezeu! Ne îndrumă foarte clar Sfânta Evanghelie de astăzi. Dacă aparţinem celor dragi ai noştri mai mult decât lui Dumnezeu, nu suntem vrednici de El. Eu îndrăznesc să vă spun că, în acest caz, nu suntem vrednici nici de părinţii noştri şi nici de copiii noştri. În fapt, aceasta vrea să ne spună Mântuitorul Iisus Hristos, când a rostit aceste cuvinte: „Cel ce‑şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce‑şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”.

O a doua etapă pe drumul sfinţeniei noastre, pe lângă aceasta a aparţinerii totale lui Dumnezeu, ne-o rosteşte Evanghelia mai departe: „Şi cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine”. Ce înseamnă aceasta? Ieri, la Mânăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, de la Rebra-Parva, din Ţara aceasta a Năsăudului, s-a cântat o priceasnă, una dintre cele mai frumoase, în care se spune duios: „Primeşte-mă aşa cum sunt./ O! fie-ţi milă, Doamne!”. Aceasta înseamnă să îţi iei crucea şi să-I urmezi Mântuitorului Hristos, aşa cum eşti tu, cu toate neputinţele tale, chiar cu toate păcatele tale, cu tot ceea ce înseamnă întreaga ta fiinţă. Aceasta înseamnă să te făgăduieşti Lui şi să-L urmezi, târându-ţi aceste neputinţe şi păcate în urma ta şi ajungând, în cele din urmă, să te desprinzi de ele şi să te primească Dumnezeu fără de ele. Deci, a doua etapă sau, dacă vreţi, a doua condiţie a sfinţeniei, pe lângă aceea că trebuie să Îi aparţinem total lui Dumnezeu, este că trebuie să ne luăm crucea, să nu renunţăm la ea, chiar dacă, de multe ori, cădem sub povara ei, trebuie să urcăm Golgota vieţii noastre, ajungând să ne răstignim împreună cu Iisus Hristos, dar şi să înviem împreună cu El.

Pentru ca aceste lucruri să se întâmple într-adevăr, aş vrea să vă pun la suflet câteva versete din Psalmul 50, pe care îl cunoaşteţi aşa de bine şi îl rostiţi adesea. Finalul acestui psalm este extraordinar şi este un subiect de meditaţie pentru fiecare dintre noi. Zice aşa psalmistul şi împăratul David: „Fă-i bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa de dreptate – prinosul şi arderile de tot – atunci vor pune pe altarul Tău viţei” (Ps 50, 18-19). Ce înseamnă „Fă-i bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului şi să i se zidească zidurile Ierusalimului”? Sionul înseamnă un munte, nu ca acesta, este mai mult o colină, pe care este clădit Ierusalimul. Această colină a Sionului corespunde perimetrului vechii cetăţi a Ierusalimului. Împăratul David vorbeşte, oare, despre o colină reală şi despre un Ierusalim de ziduri? Ne lămuresc mai bine versetele de dinainte ale Psalmului 50: „Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit; inimă zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”(Ps 50, 17). Deci, jertfa bineplăcută lui Dumnezeu este cea a duhului umilit, a inimii zdrobite şi smerite. Sionul despre care vorbeşte împăratul David nu este numai unul terestru, cel de la Ierusalim. Sionul este inima noastră, în care trebuie să zidim Ierusalimul lui Dumnezeu, adică Împărăţia Lui. Ne spune Mântuitorul Hristos că „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Lc 17, 21). Aşadar, împăratul David, în Psalmul 50, ne vorbeşte despre zidirea sau rezidirea inimii noastre. În ceea ce priveşte Sionul terestru, cel de astăzi, probabil că unii aţi fost acolo, pe culmea lui este o biserică închinată Maicii Domnului, se şi numeşte a Adormirii Maicii Domnului. Deci, pe culmea Sionului de la Ierusalimul acesta pământesc, este biserica Maicii Domnului. Ce înseamnă acest lucru, revenind la noi? Că, în Ierusalimul inimii noastre, trebuie să avem, pe culme, pe cel mai important dintre sfinţi, care este prăznuit astăzi, şi anume pe Maica Domnului. Nu se poate zidi inima noastră şi, în ea, Împărăţia lui Dumnezeu, dacă Maica Domnului nu este pe culme, aşa cum este pe bolta altarului. De aceasta să fiţi încredinţaţi, că nu putem să ne mântuim, să moştenim Împărăţia lui Dumnezeu şi să devenim sfinţi cu adevărat, decât cu ajutorul Maicii Domnului. De aceea, în Sfânta Liturghie, la nesfârşit, este pomenită Maica Domnului şi o implorăm să se roage pentru noi. De aceea, imediat după prefacere, după ce darurile de pâine şi vin devin Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, zicem: „Mai ales, pentru Preasfânta, Curata, preabinecuvântata, slăvita, stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria”. De aceea! Pentru că, imediat după Dumnezeu, cel mai important sfânt din panteonul sfinţilor, pe care noi îi prăznuim astăzi, este şi rămâne, pe veci, Maica Domnului.

S-au cântat astăzi două pricesne, în cinstea Maicii Domnului: „Preamilostivă Maică” şi „Maică Sfântă şi Fecioară”. Aceste două pricesne au fost alcătuite de un sfânt. Este vorba despre Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, care este român de-al nostru şi căruia i se mai spune şi Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ. Sfântul Ioan Iacob, prin cele două poezii care au devenit pricesne, pentru că ele se cântă în biserică, a ajuns la această conştiinţă şi pe Sionul inimii lui a aşezat-o pe Preamilostiva Maică.

Aşadar, vă îndemn ca, în această sfântă zi, în care îi prăznuim pe toţi sfinţii lui Dumnezeu, pe cei pe care îi cunoaştem şi mai ales pe cei care nu îi cunoaştem, să luaţi aminte la exemplul Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, care s-a lepădat de tatăl său şi de mama sa, a renunţat la a avea familie, la a avea copii, care s-a aşezat în pustia Hozevei şi, cu neputinţele şi cu păcatele sale, I-a urmat deplin lui Dumnezeu, iar acum Îi aparţine total lui Dumnezeu, pentru că este în Împărăţia Lui şi între sfinţii Lui. A fost român şi noi suntem români, iar el poate fi un model pentru noi, fie că ne călugărim, fie că nu ne călugărim. Să nu fie nimic mai însemnat şi mai important în viaţa noastră decât Dumnezeu! Să ţineţi minte că, ori de câte ori punem un lucru sau o fiinţă înaintea lui Dumnezeu, îl vom pierde! Orice punem înaintea lui Dumnezeu nu va fi nici al nostru. Cu siguranţă aveţi această experienţă! În general, noi greşim în ceea ce-i priveşte pe copiii noştri. Am şi zis-o, de altfel, acum doi ani, tot în acest loc, şi, anul trecut, la Mânăstirea Strâmba, care are acelaşi hram, că noi îi punem pe copiii noştri, de multe ori, înaintea lui Dumnezeu, şi, nu de puţine ori, copiii noştri se răzvrătesc împotriva noastră. Aici este taina! Acolo trebuie să vă opriţi şi să înţelegeţi că, dacă au ajuns fiii noştri împotriva noastră, înseamnă că i-am pus pe ei mai presus decât Dumnezeu sau înaintea Lui. Deci, nimic, absolut nimic şi absolut nimeni nu poate fi înaintea sau deasupra lui Dumnezeu!

Să nu uitaţi că prezenţa la Sfânta Liturghie este atât de importantă, ca şi cum în momentul respectiv am şi ieşit din trup şi din această lume. Atât de importantă este prezenţa la Sfânta Liturghie, încât ajungem să constituim noi înşine comunitatea sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu şi să trăim efectiv instaurarea Împărăţiei Lui. Cum începe Sfânta Liturghie? „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui, şi a Fiului şi a Sfântului Duh!” Ce înseamnă? Că, în momentul în care se dă binecuvântarea pentru Sfânta Liturghie, s-au deschis porţile Împărăţiei lui Dumnezeu. Locul respectiv, biserica respectivă a devenit efectiv Împărăţia lui Dumnezeu. De-aceea, noi începem Sfânta Liturghie cu „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui, şi a Fiului şi a Sfântului Duh!”. De-aceea, noi trebuie să ajungem la Liturghie înainte de a se da binecuvântarea, ca să apucăm să intrăm, să pregătim, dacă vreţi, instaurarea Împărăţiei.

Poate că ar fi de spus şi altele, dar mă opresc aici, zicându-vă că sunt fericit pentru clipele pe care le-am trăit, astăzi, fericire care este şi a dumneavoastră. Dumnezeu s-a bucurat de noi şi aş putea zice, dacă se poate exprima aceasta, că Dumnezeu este fericit. Dumnezeu este Dumnezeu! Dar, cu siguranţă, astăzi, Dumnezeu s-a aflat bine printre oameni, pe acest munte, iar sfinţii lui Dumnezeu, care sunt ocrotitorii acestei mânăstiri, se simt bine aici. Şi noi, sfinţii lui Dumnezeu, aşa cum suntem noi, ne-am simţit bine să fim aici, poate purtând în fiinţa noastră ecoul cuvintelor Sfântului Apostol Petru: Doamne, „bine ne este să fim aici; să facem trei colibe” (Lc 9, 33). Deja, colibele de-aici capătă contur şi aceasta se datorează părintelui stareţ Porfirie şi nu numai lui, că de unul singur nu poţi să faci aşa ceva, ci se datorează şi dumneavoastră, tuturor. Părintele este un vrednic urmaş al părintelui Siluan, care a început zidirea acestei mânăstiri, nici el singur, ci tot cu ajutorul dumneavoastră şi al Mânăstirii Rebra-Parva. De-aceea, vă felicit şi vă fericesc din tot sufletul, în numele meu personal, părinte stareţ şi iubiţi credincioşi, dar şi în numele Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, care astăzi este în drum spre Mânăstirea Rila, din Bulgaria, după ce a slujit la Catedrala mitropolitană, şi care nu a putut fi de faţă, dar îşi doreşte să ajungă în curând. Aşadar, transmiţându-vă binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, încă o dată vă fericesc şi vă felicit! Amin!

^[1] Predică la Duminica a 1-a după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor), Mânăstirea „Duminica Tuturor Sfinţilor”, Telcişor-Buscatu, jud. Bistriţa-Năsăud, 30 iunie 2013.