Chemarea și apostolatul
românilor[1]
Şi pe când umbla El pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon cel ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele său, care aruncau mreaja în mare, că erau pescari, şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni!“ Iar ei, îndată lăsându-şi mrejele, au mers după El. De acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacob al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele, şi i-a chemat. Iar ei, îndată lăsându-şi corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa întru popor.
(Mt 4, 18-23)
a Sfinţilor Români:
Voi sunteţi lumina lumii; nu poate să se ascundă cetatea din vârful muntelui; nici aprinde cineva făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic, şi ea le luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.
Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri. Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna soboarelor, şi’n sinagogile lor vă vor biciui. Din pricina Mea veţi fi duşi înaintea conducătorilor şi a regilor, ca să le fiţi mărturie lor şi păgânilor.
Şi veţi fi urâţi de toţi din pricina numelui Meu; dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.
(Mt 5, 14-16; 10, 32-33, 17-18, 22)
Duminica de astăzi are un caracter special pentru Biserica Ortodoxă Română şi pentru noi, românii, în primul rând datorită faptului că este cea de-a doua de după Rusalii, când, aşa cum aţi auzit citindu-se, se aminteşte de chemarea la apostolat a patru dintre ucenicii Mântuitorului Hristos. Este vorba despre două perechi de fraţi: Andrei şi Petru, Iacob şi Ioan, aceştia din urmă fiind fiii lui Zevedeu. De ce? Pentru că Sfântul Apostol Andrei este cel care i-a încreştinat pe români. În al doilea rând, astăzi este Duminica Sfinţilor Români, aşa cum, probabil, aţi văzut în calendarele Bisericii noastre, când îi prăznuim pe toţi sfinţii români pe care îi cunoaştem, dar mai ales pe cei pe care nu îi cunoaştem. De aceea, ziua de astăzi este foarte importantă pentru noi, este o zi de referinţă, când ar trebui să medităm adânc la rânduiala dumnezeiască în ceea ce ne priveşte. Dacă această zi are o dublă semnificaţie pentru noi, cu referire directă la naţia şi originile noastre, înseamnă că, într-adevăr, trebuie să reflectăm şi să ne însuşim această rânduială dumnezeiască.
Primul punct la care aş vrea să mă opresc, astăzi, este ideea că noi suntem moştenitori ai părinţilor noştri după trup, dar şi după duh. Dacă ar fi să vorbim despre o genetică duhovnicească, ar trebui să o imaginăm şi să o calculăm, cumva, după genetica ştiinţifică, medicală. Genetica duhovnicească are aceleaşi linii pe care le are genetica umană. Noi suntem urmaşii după trup ai strămoşilor noştri, care au fost încreştinaţi de Sfântul Apostol Andrei. Aşadar, părintele nostru spiritual, duhovnicesc, este chiar un apostol, despre a cărui chemare la apostolat am aflat astăzi, şi el se numeşte Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat.
Două lucruri ar trebui să ne însuşim, raportându-ne la părintele nostru spiritual, pe care îl moştenim „genetic”. Primul este acela că şi noi, fiecare, suntem chemaţi la apostolat, cu atât mai mult dumneavoastră, care lucraţi şi trăiţi pe continentul american, pentru că veniţi cu o moştenire mai veche şi mai autentică decât oferă această lume şi această ţară, o moştenire spirituală care se regăseşte, aici, prea puţin sau chiar deloc. Dacă ar fi să facem un raport numeric, ne vom da seama că, într-adevăr, Ortodoxia este foarte puţin cunoscută, în aceste locuri. Hristos nu este şi nu a fost propovăduit pe deplin, aşa cum şi-ar fi dorit, aşa cum se doreşte şi aşa cum trebuie să se împlinească, ca veacurile să apună şi să înceapă cea de-a opta zi, ziua cea neînserată a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ştim prea bine că românii, nu doar de-acum, dar mai ales în ultimii ani, au emigrat, în număr foarte mare. Avem milioane de români care trăiesc în afara graniţelor ţării: în Italia avem peste un milion, în Spania avem peste un milion şi aşa mai departe. Sunt foarte mulţi români care trăiesc în afara graniţelor ţării, dar care îşi păstrează credinţa şi a căror lumină luminează tuturor. Cunosc, în parte, comunităţile din Spania şi comunităţile din Italia, dar ţările care i-au adoptat – mai puţin italienii, dar spaniolii mai mult – sunt ţări impresionate, într-o oarecare măsură, de credinţa românilor şi de perseverenţa în credinţă a românilor. Sunt impresionați!
Al doilea lucru, pe care noi îl moştenim printr-o „genetică duhovnicească”, este că suntem cei dintâi chemaţi, fiindcă am fost încreştinaţi de Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat. Dar, istoria ne mărturiseşte că, în timp ce se forma, poporul român a devenit şi creştin. Nici nu se cunosc, de fapt, începuturile creştinismului la noi, la români, ceea ce înseamnă că noi suntem născuţi creştini, iar nu făcuţi, aşa cum auziţi şi mărturisiţi în Simbolul de credinţă. Deci, avem această calitate, moştenită de la Sfântul Apostol Andrei, părintele nostru spiritual, de a fi întâi chemaţi, ca popor, ca naţie, şi, apoi, fiecare în parte.
Unul dintre marii duhovnici contemporani, de care probabil aţi auzit, fiind fiul filozofului Constantin Noica, părintele Rafail Noica, trăieşte în Munţii Apuseni, în România, de unde iradiază o învăţătură de credinţă ortodoxă foarte consistentă, duhovnicească şi actuală. El arată faptul că, la români, creştinismul este foarte firesc: nu numai că ne-am născut, nu numai că suntem creştini ortodocşi, dar firea noastră este ortodoxă, firea noastră este creştină, firea noastră este apostolică, firea noastră are sfinţenie de la Dumnezeu şi de la înaintaşii noştri, care au devenit sfinţi, pe care, astăzi, îi prăznuim şi pe care, de asemenea, îi moştenim. Sunt mulţi sfinţi români, pe care îi cunoaştem şi pe care îi moştenim. Ne bucurăm de sfinţenia lor şi de izbânda lor şi, probabil, ne străduim să le urmăm credinţa şi faptele. Dacă ar fi să vă amintesc fie şi numai de Vodă Brâncoveanu, ar fi suficient încât să ne dăm seama că sângele lui şi al fiilor lui a fost şi rămâne, pentru noi, roua care face să răsară, în pământul şi neamul românesc, sămânţa duhovnicească. Dacă ar fi să vă vorbesc despre Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ, român ajuns la locurile sfinte, care s-a nevoit în pustia Hozevei şi care şi-a sfinţit viaţa în aşa măsură, încât trupul i-a rămas neputrezit până astăzi. Este un sfânt contemporan, mutat la Domnul în 1960, descoperit, peste doar douăzeci de ani, neputrezit, aşezat în mânăstirea din pustia Hozevei, „Sfântul Gheorghe Hozevitul”, unde poate fi văzut şi cinstit. Este un sfânt român! Sunt, apoi, sfinţi care încă nu sunt canonizaţi. V-aş da ca exemplu, dintre cei ce, astăzi, sunt socotiţi sfinţi, chiar dacă nu sunt canonizaţi, pe unul dintre cei mai mari sfinţi ai Ardealului: părintele Arsenie Boca. Oamenii l-au canonizat, chiar înainte de a-l recunoaşte Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care va fi obligat, în cele din urmă, să ia act de credinţa şi evlavia credincioşilor români.
V-am spus şi repet faptul că fiecare dintre noi suntem chemaţi la apostolat şi la sfinţenie! Este un dat al întregii făpturi omeneştişi, în special, al nostru, al românilor. Poate că numărul însemnat de creştini ortodocşi, pe care îl ştim din sondajele care se fac în ţară, este un argument, dar nu este singurul. Într-adevăr, românii sunt credincioşi din fire. Dar, această credinţă trebuie să fie autentică. Aici avem noi problema cea mai mare! Îi spuneam, ieri, cuiva interesat de viaţa duhovnicească faptul că una dintre mâhnirile noastre, ale duhovnicilor, ale părinţilor care Îl slujim pe Dumnezeu, dar vă slujim şi pe dumneavoastră, este că oamenii, care se socotesc credincioşi şi ne caută, cei mai mulţi dintre ei nu ne întreabă nimic despre Dumnezeu, ci doar despre ei înşişi. Ca unul ce am văzut şi am primit foarte mulţi oameni, la Mânăstirea de la Nicula, dar şi la Catedrala din Cluj, poate zeci de mii de oameni – şi nu exagerez –, i-aş putea număra pe extrem de puţinii dintre aceştia care m-au întrebat ceva despre Dumnezeu. Creştini ortodocşi de-ai noştri! M-au întrebat despre ei, despre necazurile lor, despre problemele lor, despre bolile lor, despre copiii lor, despre nevoile lor materiale, despre orice altceva, dar nimic, absolut nimic, despre Dumnezeu. Dacă ne autoanalizăm, ne dăm seama că noi ne facem doar datoria de creştin! Venim la biserică, ne rugăm, ne străduim şi este atât de frumos să slujim Sfânta Liturghie împreună... Dar, dorinţa noastră de a-L sluji pe Dumnezeu, de a-I aparţine Lui, de a deveni sfinţii Lui, dorinţa aceasta, practic, nu există sau, dacă există, este la un nivel foarte scăzut. Gândiţi-vă la cei patru, care au fost chemaţi, astăzi, la apostolat. Pur şi simplu, Mântuitorul, văzându-i pe malul mării, pe când îşi curăţau mrejele, a trecut pe lângă ei şi li S-a adresat: „Veniţi după Mine!”. Iar ei au lăsat mrejele, au lăsat îndeletnicirea şi familia lor şi s-au dus după Hristos. Şi nu L-au urmat pe Hristos doar pe moment! E adevărat că au fost momente în care nu L-au înţeles, în care s-au îndoit; ştim prea bine despre Sfântul Apostol Petru. Au fost momente în care şi-au dorit lucruri meschine; Iacob şi Ioan, au dorit, la un moment dat, să fie cei dintâi în Împărăţia lui Mesia, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga. Dar, în cele din urmă, toţi, în afară de Sfântul Apostol Ioan, au murit pentru Hristos, au murit mucenici, şi-au vărsat sângele pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Totul de la o simplă chemare...! Această chemare, dacă ştim s-o auzim nu numai cu urechile trupului, ci şi cu urechile duhului, are un ecou, care se aude, permanent, în fiecare fiinţă omenească. Părintele Rafail Noica, de care vă vorbeam, spune că însăşi nevoia de a mânca sau de a bea ascunde nevoia de Dumnezeu, o nevoie spirituală, o nevoie duhovnicească. Practic, omul nu se satură niciodată, niciodată nu este mulţumit, niciodată împlinit. De ce? La această întrebare ne pot răspunde sfinţii, chiar sfinţii români, pe care astăzi îi prăznuim.
O altă tragedie, care arată nivelul nostru duhovnicesc scăzut, este aceea că viaţa monahală se află, la noi, în scădere. Deşi, în România, sunt peste cinci sute de mânăstiri şi schituri, această efervescenţă este în scădere, foarte puţini tineri mai optează pentru viaţa monahală. Însă, viaţa monahală este barometrul vieţii duhovniceşti a unui popor. Ne spun Sfinţii Părinţi că Biserica respiră prin plămâni, iar plămânii sunt călugării, viaţa monahală, monahismul. Dacă viaţa monahală este în scădere, atunci şi Biserica, încet, încet, se sufocă. Exponenţii vieţii monahale, adică cei care îşi doresc să ajungă monahi, nu sunt alţii decât fiii comunităţii. Dacă viaţa duhovnicească a comunităţii scade, sigur că nu mai sunt opţiuni pentru viaţa monahală şi acesta este un lucru foarte îngrijorător.
De aceea, trebuie să luăm aminte! Această duminică ne avertizează, pe noi, direct, foarte direct, ridicându-ne o problemă majoră. Nu la întâmplare ne-am născut într-un anume timp, într-un anume loc, într-o anumită conjunctură istorică, dintr-un anume neam. Toate acestea sunt din rânduiala lui Dumnezeu, chiar dacă-i spunem şi destin. Înseamnă că Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi, care ne priveşte personal, dar care priveşte şi familia sau neamul din care ne tragem, comunitatea din care facem parte şi, de ce nu, suntem responsabili faţă de întreg neamul omenesc.
Poate că am insistat prea mult, probabil că nu sunteţi toţi români, în această biserică, dar simţiţi româneşte, pentru că ascultaţi slujba, în mare măsură, în limba română, iar viaţa creştină, de-aici, se trăieşte româneşte. Încă o dată, vă pun la suflet, în această zi binecuvântată pentru noi, creştinii ortodocşi şi români, să luăm aminte că suntem chemaţi la apostolat, în această lume, aşa cum este ea, Să luăm aminte că se poate face apostolat, că nu ne cere nimeni mucenicia, aşa cum li s-a cerut Sfinţilor Apostoli, dar ni se cere sfinţenia şi mântuirea! Suntem cei dintâi chemaţi, dar să luăm aminte, fiindcă această calitate, la un moment dat, Iisus Hristos o va reclama şi va spune: „Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi la urmă, şi cei de la urmă vor fi întâi” (Mt 19, 30). Să nu fie! Amin!
[1] Predică la Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinţilor Români; Chemarea primilor Apostoli), Parohia „Sfânta Maria”, Anaheim, Los Angeles, SUA,
07 iulie 2013.