„Mergi şi fă şi tu asemenea!”:

„Mergi şi fă şi tu asemenea!”[1]

Şi iată, un învăţător de lege s’a ridicat, ispitindu-L şi zicând: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” Iar El i-a zis: „Ce este scris în lege?, cum citeşti?” Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Iar El i-a zis: „Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu”. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, I-a zis lui Iisus: „Şi cine este aproapele meu?” Iar Iisus, răspunzând, a zis: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Iar din întâmplare un preot cobora pe calea aceea, şi văzându-l, a trecut pe-alături. Tot aşa şi un levit, ajungând în locul acela şi văzând, a trecut pe-alături. Iar un samarinean care mergea pe cale a venit la el şi, văzându-l, i s’a făcut milă; şi apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; şi punându-l pe dobitocul său, l-a dus la un han şi i-a purtat de grijă. Şi a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a zis: Ai grijă de el; şi ceea ce vei mai cheltui ţi-i voi da eu când mă voi întoarce. Care din aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” Iar el a zis: „Cel care şi-a făcut milă cu el”. Iisus i-a zis: „Mergi şi fă şi tu asemenea!”

(Lc 10, 25-37)

Este prilej de mare bucurie, astăzi, pentru comunitatea de la Domneşti, dar şi pentru cei care nu sunt de pe aceste meleaguri şi care au ţinut să fie, astăzi, împreună cu dumneavoastră. Este bucurie şi în Ceruri, pentru Dumnezeu, pentru Maica Domnului, pentru sfinţi, îndeosebi pentru Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, ocrotitorii acestei comunităţi şi, respectiv, ai bisericii. Această bucurie este şi a noastră, a slujitorilor sfântului altar, care am ţinut să fim, astăzi, aici, bineînţeles, la invitaţia părintelui dumneavoastră duhovnicesc. Bucurie, iată, şi pentru cei care m-au însoţit, tinerii din grupul „Maria”, cei şapte fraţi de sânge, de care, probabil, aţi mai auzit şi care ne-au ajutat să fim în duh de rugăciune!

Bucuria tuturor a fost deplină şi datorită faptului că v-aţi împărtăşit în număr mare cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Să ştiţi că nu sunteţi o excepţie, fiindcă, în general, în catedralele şi bisericile de oraş, în special în Catedrala din Cluj-Napoca, în fiecare zi se împărtăşesc în jur de o sută de oameni. Duminica, împărtăşim din trei sau patru potire. Gândiţi-vă câţi credincioşi, în afară de copii, se împărtăşesc în fiecare duminică şi sărbătoare...! Însă, sunteţi o excepţie pentru comunităţile rurale, pentru că, la ţară, prea puţini oameni se împărtăşesc, altcândva decât de Paşti. E o dovadă a faptului că, dacă se străduieşte părintele puţin, oamenii încep să înţeleagă că trebuie să se împărtăşească şi în celelalte posturi, al Crăciunului, al Sfintei Mării – poate că de Sfântă Mărie ne împărtăşim la mânăstire – sau în al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Pentru că sunteţi această excepţie, m-am bucurat foarte tare, astăzi, şi aceasta se datorează, sigur, dumneavoastră, dar se datorează, în primul rând, părintelui dumneavoastră duhovnicesc, care v-a povăţuit şi v-a făcut să înţelegeţi cât de important este să vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, atunci când participaţi la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

De altfel, pentru dumneavoastră, astăzi este zi de praznic. Chiar dacă mai târziu cu două zile, totuşi noi sărbătorim, astăzi, hramul bisericii dumneavoastră, Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi pomenirea tuturor puterilor cereşti. În general, praznicul presupune o masă, la care să mănânci şi să bei. Praznicele împărăteşti, pe care le avem noi, înscrise în calendarul Bisericii, adică sărbătorile ce ţin de viaţa Mântuitorului Hristos şi de opera de mântuire săvârşită asupra neamului omenesc, toate ne cheamă să fim la masă, împreună cu Domnul, să fim la Cina cea de Taină, acolo unde, precum odinioară Mântuitorul Hristos i-a îndemnat pe Apostoli, Însuşi Domnul ne spune: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu” (Mt 26, 26) şi „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu” (Mt 26, 27-28). Această chemare a făcut-o Domnul, la Cina cea de Taină, înainte de patima Sa cea de bunăvoie, dar ecoul ei se aude la fiecare Sfântă Liturghie. La ea, se adaugă şi o chemare mai directă: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, să vă apropiaţi!”. Astăzi, dumneavoastră v-aţi apropiat în număr destul de mare, de-aceea este bucurie pentru Dumnezeu, în cer, şi pentru noi, slujitorii sfântului altar, că nu am săvârşit Sfânta Liturghie doar pentru noi, preoţii, ci, într-adevăr, aţi participat şi aţi fost împreună slujitori cu noi, părtaşi la Cina Domnului. Probabil că încă mai avem de învăţat multe şi încă nu am ajuns la o înţelegere deplină a lucrurilor, poate nici la o simţire pe măsură, dar este important să ne apropiem cu frică, cu cutremur şi cu dragoste, pentru că prin acest exerciţiu duhovnicesc, în cele din urmă, ni se luminează mintea, ni se adaugă la simţirea noastră duhovnicească şi, astfel, reuşim să-L iubim pe Dumnezeu cu adevărat!

Din Sfânta Evanghelie de astăzi, aflăm despre un învăţător de lege, care, e adevărat, ispitindu-L pe Domnul Hristos, L-a întrebat: „ce să fac ca să moştenesc viaţa cea veşnică?” Iisus Hristos i-a răspuns tot printr-o întrebare: „Ce este scris în lege? Cum citeşti?” Se vede că învăţătorul cunoştea foarte bine legea Vechiului Testament, cunoştea poruncile dumnezeieşti, de vreme ce rezumă toate cele zece porunci într-una singură: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi!

Aceasta este cea mai importantă şi cea mai mare poruncă din lege: să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tău! A te împărtăşi cu Sfintele Taine presupune împlinirea acestei porunci dumnezeieşti, presupune, în primul rând, a-L iubi pe Dumnezeu. Ne-o spune chemarea la Sfânta Împărtăşanie: „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, să ne apropiem”. Cel mai important lucru este să ne apropiem cu dragoste, cu iubire. Dar cum se împacă, oare, iubirea cu frica? Prima chemare este să vii cu frică înaintea sfântului potir, iar abia după aceea cu credinţă şi cu dragoste. Împăratul Solomon spune că: „Începutul înţelepciunii e frica de Dumnezeu”(Pr 1, 7). Părinţii duhovniceşti tâlcuiesc că, în realitate, această frică este teama de a nu răni iubirea celui care te iubeşte, adică teama de a nu răni iubirea lui Dumnezeu! Acest lucru îl putem intui în relaţiile interumane. Atunci când cineva iubeşte şi, la rându-i, este iubit, se trăieşte această teamă permanentă de a nu răni iubirea celuilalt, de a nu-l supăra, de a nu-l necăji. Aşa este şi cu Dumnezeu! Aceasta este frica, despre care spune îndemnul liturgic că trebuie să ne stăpânească, mai ales la Sfânta Liturghie, frica de a nu răni iubirea lui Dumnezeu, pentru că El ne-a adus din nefiinţă la fiinţă datorită iubirii! Dumnezeu ne iubeşte, o ştim prea bine şi o simţim în viaţa noastră de zi cu zi. O auzim repetându-se la nesfârşit, în cadrul Sfintei Liturghii şi al slujbelor noastre, în ecfonisul: „Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti...”. Într-adevăr, Dumnezeu ne iubeşte şi trebuie să ne străduim, cu orice preţ, să nu-i rănim iubirea. Deci, în felul acesta trebuie să înţelegem frica şi teama de a ne apropia de Sfintele Taine.

De multe ori, chiar noi, preoţii, insistăm în pedagogia noastră pe o frică străină de Dumnezeu şi care nu este de la El, ca, de pildă, frica de iad sau de pedeapsă. Frica de iad şi de pedeapsă îl păzeşte pe om, îl determină să ducă o viaţă cuminte, să placă lui Dumnezeu şi, din acest punct de vedere, este bună şi această frică de iad şi de pedeapsa dumnezeiască. Dar aceasta nu este mai mare decât frica necesară în ceea ce priveşte iubirea lui Dumnezeu, care se revarsă şi peste cei buni, şi peste cei răi. Să ne fie frică, pentru că nu ne dorim să ajungem în iad, unde sunt chinurile cele veşnice! O suferinţă temporară, iată, în această lume, de multe ori o socotim peste puterea noastră, ne plângem şi ne doare: suferim noi şi suferă şi alţii, împreună cu noi. Dacă astfel de suferinţe, din lume, care sunt mici, în comparaţie cu cele ale iadului, ne dor atât de tare şi aduc atâta durere nu numai nouă, dar şi celorlalţi, care ne iubesc pe noi, cu atât mai mult suferinţa iadului...! Deci, trebuie să avem şi această frică, dar mai importantă este frica de a nu răni iubirea lui Dumnezeu!

Apoi, ca să putem să ne apropiem de Sfintele lui Hristos Taine, trebuie să avem credinţă în Dumnezeu. Trebuie să credem cu adevărat, să ştim că ne apropiem de Însuşi Dumnezeu, Trup şi Sânge, că ne împărtăşim cu El, că nu mai este un Dumnezeu pe Care Îl intuim, prin ghicitură, cum ne învaţă Sfânta Scriptură, ci este Dumnezeu Care ni se împărtăşeşte în chip real, Care Se lasă mâncat şi băut de om, pentru că El este Cel Care ne învaţă şi ne zice: Doar „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (In 6, 54)! Această credinţă presupune şi puţină cultură duhovnicească, puţină învăţătură, iar preoţii noştri se străduiesc să vă catehizeze în acest sens. Dar, dincolo de învăţătura creştină, pe care trebuie să ne-o însuşim, este necesar să ajungem la o credinţă care să depăşească faza frazelor, a dogmelor, a învăţăturii care rămâne la nivel de intelect, la nivel de raţiune. Îmi aduc aminte de un părinte duhovnicesc, care a făcut mulţi ani de puşcărie şi care, după ce a scăpat, a fost întrebat dacă mai crede în Dumnezeu. Şi părintele a răspuns: „Eu nu mai cred în Dumnezeu, eu ştiu că există Dumnezeu!”. Aşadar, trebuie ca noi să ajungem la această etapă a credinţei, în care nu numai cunoaştem ceva despre Dumnezeu, ci suntem, cu adevărat, convinşi că este Dumnezeu şi că ne putem împărtăşi cu El, că Îl putem cuprinde în fiinţa noastră, aşa cum S-a lăsat cuprins de Fecioara Maria, de Maica Domnului, care este o realitate istorică, pentru că Maica Domnului a existat în timp, Iisus Hristos a existat în timp, au punctat istoria. Deci, dincolo de aceste aspecte ale credinţei care vine prin auz sau prin învăţătură, este convingerea realităţii că Dumnezeu există şi că ni Se dăruieşte, ni Se împărtăşeşte!

Iubirea este cel mai înalt lucru pe care ni-l cere Dumnezeu şi pe care suntem datori să I-l arătăm lui Dumnezeu, pentru că întâi El ne-a iubit pe noi! Este grav dacă trăim cu frica în sân de flăcările iadului şi de pedeapsa lui Dumnezeu, dar nu ajungem să Îl iubim pe Dumnezeu! S-ar putea, cu această stare, chiar dacă ajungem în rai, să se continue suferinţa noastră; s-ar putea, nu ştiu...!? Noi ştim prea puţine lucruri despre Împărăţia lui Dumnezeu! Este grav dacă suntem buni creştini, care am „semnat condica”, în fiecare duminică şi sărbătoare, şi am împlinit ce este scris în calendar şi toate prescripţiile bisericeşti, dar nu ajungem să Îl iubim pe Dumnezeu. Este grav şi, aş putea zice, chiar în zadar! Cu siguranţă că Dumnezeu le socoteşte pe toate, în nemărginita Lui milă şi iubire de oameni, dar mai mult decât datoria, pe care trebuie să ne-o facem, în calitate de creştini, este să Îl iubim pe Dumnezeu(...)!

Aşadar, în această zi de mare praznic pentru dumneavoastră, comunitatea creştină oblăduită de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, aţi demonstrat că aţi folosit cu prisosinţă marea şansă de a vă apropia de Dumnezeu, cu frică, cu credinţă şi cu iubire! O dovedesc şi lucrările exterioare, care se văd la Domneşti. Biserica este chipul dumneavoastră duhovnicesc! Sunteţi mai importanţi decât această biserică de zid, căci dumneavoastră sunteţi Biserica adevărată, toţi cei care, astăzi, vă sărbătoriţi, putem spune, onomastica, dumneavoastră, comunitatea creştină sau comunitate euharistică! Poate auziţi, câteodată, la posturile de televiziune creştine, zicându-se despre „comunitatea euharistică”. Ştiţi ce înseamnă? Vine de la Euharistie, adică de la Sfânta Împărtăşanie. Deci, dumneavoastră sunteţi o comunitate adevărată, o comunitate euharistică, pentru că vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, pentru că vă împărtăşiţi de dumnezeirea Lui, prezentă şi în Maica Domnului, în Cuvioasa Parascheva, la care aveţi evlavie, şi în toţi sfinţii, inclusiv în Sfinţii îngeri. Noi trăim în comuniune permanentă şi cu sfinţii, în special cu sfinţii pe care ni-i luăm ocrotitori.

Aşadar, sunteţi un caz extraordinar de fericit şi, aşa cum spuneam, ceea ce trăiţi se vede şi în lucrurile exterioare, în biserica aceasta, care începe să vă reprezinte, din ce în ce mai mult, pentru că devine din ce în ce mai frumoasă! Nu vă puteţi închipui cum oamenii, care trăiesc cu adevărat credinţa creştină, devin din ce în ce mai frumoşi, li se schimbă fizionomia! Vă dau un exemplu, tot din viaţa noastră de zi cu zi: uitaţi-vă la un om care urăşte, cât de schimonosit îi arată faţa! Dar uitaţi-vă la un om care iubeşte, cât de luminos este! Uitaţi-vă la un om care nu Îl are pe Dumnezeu, la cum arată şi uitaţi-vă la un om care Îl are pe Dumnezeu şi duce o viaţă creştină, autentică, să vedeţi diferenţă...!?

Deveniţi din ce în ce mai frumoşi, şi aceasta o dovedeşte prezenţa la biserică, implicarea în viaţa Bisericii şi a comunităţii, iar biserica de zid, cum vă spuneam, începe să vă reprezinte, din ce în ce mai mult! Pentru aceasta vă felicit şi îl rog pe bunul Dumnezeu să vă dăruiască har peste har, să aveţi parte de părintele Lucian cât mai mult, ar trebui până la sfârşitul vieţii, pentru că el a fost hirotonit pentru această comunitate euharistică! Ar fi bine ca preotul şi episcopul să nu se mute niciodată din parohia sau din eparhia lor, pentru că ei sunt hirotoniţi cu destinaţie şi sunt responsabili şi răspunzători în faţa lui Dumnezeu de comunităţile care le-au fost încredinţate! Dumnezeu să ne ajute tuturor! Amin!



[1] Predică la Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv), Parohia „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Domneşti, jud. Bistriţa‑Năsăud, 10 noiembrie 2013.


->